Sculptînd în timp. Reflecţii asupra artei cinematografice

Sculptînd în timp. Reflecţii asupra artei cinematografice[1]

de Andrei Tarkovski

Introducere

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, pe cînd schiţam ideile pentru lucrarea de faţă, m-am trezit întrebîndu-mă dacă avea vreun rost să o scriu într-adevăr. N-ar fi fost oare mai bine să-mi văd de treabă şi să continui să fac un film după altul, căutînd soluţii practice la acele probleme teoretice care apar de fiecare dată cînd lucrezi la un film?

Numai că, de o bună bucată de vreme, biografia mea profesională nu a fost una prea fericită. Intervalele dintre filme au fost suficient de lungi şi de frămîntate încît să-mi îngăduie libertatea de a reflecta – în lipsă de altceva mai bun de făcut – asupra următoarelor chestiuni: care sînt elementele care deosebesc cinematograful de celelalte arte; care este aspectul pe care-l consider că reprezintă potenţialul său esenţial; şi cum se prezintă propria mea experienţă în comparaţie cu experienţa şi realizările colegilor mei. Citind şi recitind cărţi despre teoria cinematografiei, am ajuns la concluzia că acestea nu mă mulţumesc, ci mă determină să ridic obiecţii şi să-mi exprim propria mea perspectivă asupra problemelor şi obiectivelor specifice filmului. Astfel, am înţeles că am ajuns să-mi identific propriile mele principii de lucru prin examinarea critică a teoriilor curente şi prin nevoia urgentă de a-mi expune perspectiva asupra legilor fundamentale ale acestei forme de artă care a devenit o parte din mine.

Întîlnirile frecvente pe care le-am avut cu audienţe extrem de diferite mi-au dat totodată de înţeles că trebuia să mă exprim cît mai clar cu putinţă. Oamenii doreau cu adevărat să înţeleagă felul şi motivul pentru care cinema-ul, şi în special filmele mele, îi impresiona în felul acela anume; spectatorii doreau răspunsuri la nenumărate întrebări, urmărind un temei comun pentru impresiile lor diverse legate de cinema şi de artă în general.

Trebuie să mărturisesc că citeam cu cea mai mare atenţie şi interes – uneori cu mîhnire, deşi alteori mă simţeam deosebit de încurajat – scrisorile oamenilor care-mi văzuseră filmele; în decursul anilor în care am lucrat în Rusia, acestea s-au constituit într-o impresionantă şi variată colecţie de probleme pe care oamenii doreau să le cunoască sau despre care îşi mărturiseau deschis neputinţa de a le pricepe.

Aş dori să citez aici cîteva din cele mai caracteristice astfel de scrisori, pentru a ilustra tipul de contact – care uneori ţinea de o totală neînţelegere – pe care îl aveam cu audienţa mea.

O femeie, inginer de profesie, mi-a scris din Leningrad: „Am văzut filmul dumneavoastră, Oglinda. Am rămas în sală pînă la sfîrşit, în ciuda faptului că după prima jumătate de oră m-am trezit cu o puternică durere de cap din pricina străduinţei mele reale de a-l analiza, sau măcar de a pricepe cît de cît despre ce era vorba în film, de a surprinde o oarecare legătură între personaje, evenimente şi amintiri… Noi, simpli amatori de cinema, vedem filme care sînt bune, proaste, foarte proaste, normale sau foarte originale. Ei bine, cînd este vorba despre un film din oricare din aceste categorii, îl putem înţelege, şi putem fi încîntaţi sau plictisiţi de el, după caz; însă filmul dumneavoastră?!...” Un inginer electromecanic din Kalinin a fost de asemenea extrem de indignat: „Tocmai m-am întors de o jumătate de oră de la Oglinda. Ei!!... Tovarăşe regizor! Dumneata l-ai văzut? Dacă vrei să ştii, eu zic că este ceva nesănătos cu filmul acesta… Vă doresc numai succese cu filmele dumneavoastră, dar trebuie să ştiţi că nouă nu ne trebuie filme ca acesta.” Iar un alt inginer, de data aceasta din Sverdlosk, s-a arătat incapabil să-şi ascundă antipatia sa profundă: „Ce lucru vulgar, ce gunoi! Pfui! Ce scandalos! Dacă vreţi s-o ştiţi, «filmul» dumneavoastră nu este decît o peliculă voalată. Puteţi fi sigur că nu a ajuns la spectator, deşi acesta e singurul lucru care contează…” Acest om merge pînă acolo încît este de părere că pînă şi administraţia din cinematografie este vinovată: „Nu poţi decît să fii consternat că tocmai cei responsabili cu difuzarea filmelor aici în URSS au putut să permită asemenea aiureli.” Pentru a face dreptate administraţiei din industria cinematografică, trebuie spus că „asemenea aiureli” erau îngăduite extrem de rar – cam o dată la cinci ani, în medie; iar atunci cînd primeam astfel de scrisori cădeam în deznădejde: chiar aşa, pentru cine lucram de fapt, şi de ce?

Aş vrea să dezvălui însă şi o rază de speranţă adusă de un alt gen de scrisoare, care exprimă atît nedumerire cît şi dorinţa autentică de a înţelege ceea ce autorul ei văzuse în film. De pildă: „Sînt convins că nu sînt nici primul nici ultimul care vă va surprinde cerîndu-vă să-l ajutaţi să priceapă Oglinda. Episoadele în sine sînt minunate, dar cum putem ajunge să le vedem la un loc?” O femeie mi-a scris din Leningrad: „Filmul este atît de diferit de tot ceea ce am văzut pînă acum, încît nu ştiu cum l-aş putea aborda, cum l-aş putea aprecia fie din perspectiva formei, fie din cea a conţinutului. Puteţi să-mi explicaţi dumneavoastră? Nu este vorba de faptul că-mi lipseşte cultura cinematografică… Am văzut filmele dumneavoastră anterioare, Copilăria lui Ivan şi Andrei Rubliov. Acestea au fost suficient de clare. Însă nu şi acesta. … Poate că ar trebui ca, înainte de începerea filmului, spectatorii să primească un fel de introducere. După ce îl vede, omul se simte contrariat şi supărat pe sine pentru că este atît de limitat şi de obtuz. Cu tot respectul, Andrei, dacă nu îmi veţi putea răspunde pe larg, mi-aţi putea spune măcar unde aş putea citi cîte ceva despre filmul dumneavoastră?...”

Din păcate, nu le pot da nici un fel de îndrumare acestor corespondenţi; nici un articol despre Oglinda nu a apărut, dacă nu vom pune la socoteală condamnarea publică a filmului meu ca fiind inacceptabil de „elitist,” condamnare pusă la cale de colegii mei cu ocazia unei întîlniri petrecute la sediul Institutului de Stat pentru Cinematografie şi Uniunea Cineaştilor şi care ulterior a fost publicată în revista Arta Cinema-ului.

Ceea ce m-a susţinut în tot acest răstimp a fost convingerea mea tot mai puternică că oamenilor le păsa de munca mea şi că, de fapt, aşteptau să-mi vadă filmele. Numai că, evident, nimeni nu avea interesul să-mi mijlocească o relaţie mai strînsă cu spectatorii mei.

Un membru al Institutului de Fizică al Academiei de Ştiinţe mi-a trimis o notă publicată în buletinul Institutului: „Apariţia filmului lui Tarkovski, Oglinda, a trezit un puternic interes în IFAS precum şi peste tot în Moscova.

Întîlnirea cu regizorul nu a fost însă posibilă cu nici un chip; din nefericire, nici măcar pentru semnatarul acestei însemnări. Nimeni dintre noi nu poate înţelege felul în care Tarkovski, folosindu-se de cinema, a reuşit să producă o operă de o adîncime filozofică atît de mare. Obişnuită cu filme care au o intrigă clară, acţiune, personaje şi obişnuitul happy-end, audienţa caută în continuare aceste lucruri şi în filmele lui Tarkovski, însă pleacă de obicei dezamăgită.

Despre ce este filmul acesta? Este despre Om. Desigur, nu este despre omul obişnuit a cărui voce o auzim în film, cel jucat de Inochentie Smoktunovski.[2] Este un film despre tine, despre tatăl tău, despre bunicul tău, despre cineva care va trăi după tine dar care va continua să fie «tu». Despre un Om care trăieşte pe pămînt, care este o parte a pămîntului şi pămîntul o parte din el şi despre faptul că omul este o fiinţă care dă socoteală pentru viaţa sa atît faţă de trecut cît şi faţă de viitor. Trebuie să vedeţi acest film într-un mod simplu, în timp ce ascultaţi muzica lui Bach şi poemele lui Arsenie Tarkovski[3]; să vă uitaţi la el aşa cum aţi privi stelele, sau marea, sau natura. Aici nu este implicată nici o logică matematică, fiindcă aceasta nu poate explica ce este omul şi nici care este sensul vieţii omului.”

Trebuie să admit că, pînă şi atunci cînd criticii de specialitate îmi lăudau munca, rămîneam deseori nemulţumit de ideile şi comentariile lor – sau, cel puţin, aveam impresia că aceşti critici erau fie indiferenţi faţă de opera mea, fie că erau incompetenţi să o comenteze: întrebuinţau atît de des expresii uzate din gazetăreala cinematografică la zi, în loc să vorbească despre efectul direct şi personal pe care-l avea filmul asupra audienţei. Dar apoi întîlneam oameni asupra cărora filmul meu produsese o stare anume, sau primeam scrisori de la ei care sunau ca o mărturisire a propriilor lor vieţi şi atunci înţelegeam sensul muncii mele. Deveneam mai conştient de vocaţia mea: datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi. (Nu aş putea niciodată să ajung să cred că vreun artist ar putea lucra numai pentru sine dacă ar şti că ceea ce face nu ar interesa niciodată pe nimeni… Dar mai multe despre aceasta, ceva mai departe…)

O femeie mi-a scris din Gorki: „Vă mulţumesc pentru Oglinda. Copilăria mea a fost în felul acela… Numai că nu înţeleg cum de aţi ştiut despre asta?

Exact vîntul acela, apoi furtuna… «Galka, dă pisica afară,» strigă bunica… Camera era întunecoasă… lampa cu parafină s-a stins, iar sentimentul de aşteptare a întoarcerii mamei mele mi-a inundat sufletul… Şi cît de minunat descrie filmul dumneavoastră primele treziri ale conştiinţei unui copil, ale gîndirii lui!... Şi, oh! Doamne!, cît este de adevărat… de fapt, noi nu cunoaştem feţele mamelor noastre. Cît de simplu… Ştiţi, în sala aceea întunecoasă de cinema, uitîndu-mă la o petec de pînză luminat de talentul dumneavoastră, am simţit pentru prima dată în viaţa mea că nu eram singură…”

Atît de mulţi ani mi s-a tot spus că nimeni nu-mi dorea sau nu-mi înţelegea filmele, încît un răspuns ca acesta mi-a încălzit inima; a dat sens muncii mele şi mi-a întărit convingerea că aveam dreptate şi că drumul pe care-l alesesem nu era întîmplător.

Un muncitor dintr-o fabrică din Leningrad, student la seral, mi-a spus: „Motivul pentru care vă scriu este Oglinda, un film despre care nu încetez să vorbesc fiindcă el reprezintă tocmai ceea ce trăiesc.

Este o mare calitate să poţi asculta şi înţelege… În definitiv, aceasta este prima condiţie a relaţiilor dintre oameni: capacitatea de a înţelege şi ierta greşelile neintenţionate ale oamenilor, neputinţele lor naturale. Dacă doi oameni au fost în stare să experimenteze acelaşi lucru măcar o singură dată, ei vor putea să se înţeleagă între ei. Chiar dacă unul a trăit în epoca mamuţilor iar celălalt în cea a electricităţii. Iar Dumnezeu a făcut ca oamenii să poată să înţeleagă şi să experimenteze numai resorturile comune, umane – pe-ale lor şi pe-ale celorlalţi.”

Spectatorii m-au apărat şi m-au încurajat: „Vă scriu în numele şi cu acordul unui grup de cinefili de profesiuni diferite, cu toţii cunoştinţe şi prieteni de-ai semnatarului.

Vrem să ştiţi din capul locului că binevoitorii şi admiratorii talentului dumneavoastră, care aşteaptă apariţia fiecărui film pe care îl faceţi, sînt cu mult mai numeroşi decît o lasă să se înţeleagă statisticile publicate de revista Ecranul sovietic. Nu deţin nişte date cuprinzătoare, dar nimeni din cercul larg al cunoştinţelor mele sau ale acestora nu a răspuns vreodată la vreun chestionar legat de un film anume. Însă cu toţii merg la cinema. Poate că nu chiar atît de des, însă întotdeauna se duc la filmele lui Tarkovski. E mare păcat că filmele dumneavoastră nu apar mai des.”

Trebuie să recunosc că acesta este un lucru trist şi pentru mine… fiindcă sînt atît de multe lucruri pe care încă vreau să le fac, atît de multe de terminat – şi pentru că, se pare, nu sînt singurul pentru care lucrurile acestea contează.

Un profesor din Novosibirsk mi-a scris: „Nu mi s-a mai întîmplat să scriu unui autor pentru a-i spune ce simt eu despre o carte sau un film. Însă acesta este un caz special: filmul însuşi ridică vraja de tăcere şi îi dă omului puterea de a-şi elibera spiritul de toate lucrurile obositoare şi banale care îl împovărau. M-am dus la o discuţie dedicată filmului. «Fiziciştii» şi «Poeţii»[4] au fost unanimi: filmul este plin de compasiune, cinstit, relevant – toate laudele pentru autor. Şi fiecare din cei care au vorbit a întărit: «Acest film este despre mine.»”

Sau, altcineva: „Rîndurile acestea v-au fost scrise de un om în vîrstă, pensionat, şi interesat de cinema, deşi prin natura profesiei nu am avut nici o legătură cu arta (sînt inginer de radio).

Sînt copleşit de filmul dumneavoastră. De darul dumneavoastră de a pătrunde în lumea emoţională a adultului sau a copilului; de puterea de a-l face pe om să simtă frumuseţea lumii din jurul său; de faptul că arătaţi adevăratele valori în locul celor mincinoase; pentru că faceţi ca fiecare obiect să aibă un rol şi fiecare detaliu al filmului să devină un simbol; pentru că ajungeţi la o formulă filozofică cu o mare economie de mijloace; pentru că umpleţi fiecare cadru cu poezie şi muzică… toate aceste calităţi sînt caracteristice numai şi numai stilului dumneavoastră de expunere…

Mi-ar plăcea foarte mult să citesc propriile dumneavoastră comentarii despre film. Este atît de trist că apăreţi atît de rar în presă. Sînt convins că aveţi multe de spus!...”

Ca să fiu cinstit, consider că fac parte din acea categorie de oameni care sînt cei mai capabili să dea expresie ideilor lor prin argumentare – subscriu pe deplin ideii că adevărul este atins prin controversă. Lăsat să cercetez o problemă de-a mea, tind să cad într-o stare reflexivă care convine aplecării metafizice a caracterului meu şi care nu duce la un proces de gîndire energic şi creator, de vreme ce permite numai degajarea unui material emoţional cu care să construiesc un cadru – mai mult sau mai puţin ordonat – pentru ideile mele.

Într-un fel sau altul, contactul cu spectatorii mei, indiferent că s-a petrecut prin scrisori sau prin întîlniri directe, este cel care m-a împins spre elaborarea acestei cărţi. În orice caz, nu-i voi acuza în nici o privinţă pe cei care au pus la îndoială hotărîrea mea de a mă angaja în nişte probleme abstracte, după cum nu voi fi mai puţin surprins să descopăr un răspuns entuziast din partea altor cititori.

O muncitoare din Novosibirsk mi-a scris: „V-am văzut filmul de patru ori în săptămîna aceasta. Nu m-am dus însă doar ca să-l revăd, pur şi simplu, ci pentru a petrece cîteva ceasuri alături de nişte artişti adevăraţi şi nişte oameni adevăraţi… Toate lucrurile care mă tulbură, tot ceea ce nu am însă îmi doresc atît de mult, lucruri care mă revoltă, care îmi fac rău, care mă sufocă, tot ceea ce îmi dă un simţămînt de lumină şi de căldură şi care mă face să trăiesc, ca şi tot ceea ce mă nimiceşte – se află acolo, în filmul dumneavoastră, le văd ca într-o oglindă. Pentru prima dată, filmul a devenit ceva real pentru mine, şi tocmai de aceea mă duc să-l văd, doresc să pătrund înăuntrul lui, astfel încît să fiu cu adevărat vie.”

Cu siguranţă, nimeni nu poate nădăjdui la o recunoaştere mai mare a muncii sale decît cea adusă în acest fragment. Dorinţa mea cea mai arzătoare a fost dintotdeauna aceea de a fi în stare să vorbesc pe faţă, să spun totul cu cea mai mare sinceritate posibilă şi asta fără a-mi impune punctul meu de vedere asupra celorlalţi. Iar dacă viziunea despre lume care a pătruns în film devine una pe care ceilalţi oameni o recunosc ca pe o parte din ei înşişi care pînă atunci nu fusese exprimată, ce altă motivaţie mai bună poate exista pentru munca ta? O femeie mi-a trimis o scrisoare ce-i fusese trimisă de fiica ei, iar cuvintele tinerei sînt, în opinia mea, o remarcabilă declaraţie legată de creaţia artistică ca o formă subtilă şi infinit adaptabilă de comunicare:

„Cîte cuvinte ştie un om?” îşi întreabă ea mama retoric. „Cîte cuvinte foloseşte un om în vocabularul de zi cu zi? O sută, două, trei? Ne învelim sentimentele în cuvinte, încercăm să exprimăm în cuvinte întristarea şi bucuria şi toate felurile de emoţii, adică tocmai lucrurile care nu pot fi exprimate. Romeo a rostit cuvinte minunate cînd i-a vorbit Julietei, cuvinte însufleţite, expresive, însă cu siguranţă ele nu au spus nici jumătate din ce îi simţea inima ce stătea gata să-i sară din piept, sufocîndu-l aproape, făcînd-o astfel pe Julieta să uite de toate în afară de iubirea ei pentru el.

Există un alt fel de limbaj, o altă formă de comunicare: cea prin intermediul sentimentelor şi a imaginilor. Acesta este contactul care îi împiedică pe oameni să fie separaţi unii de ceilalţi, care dărîmă barierele. Voinţă, sentiment, emoţie – acestea înlătură piedicile dintre oameni care altfel stau despărţiţi de cele două părţi ale unei oglinzi, de cele două părţi ale unei uşi… Cadrele filmului se succed, iar lumea care părea segmentată vine spre noi, devine ceva real… Iar aceasta nu se petrece datorită micului Andrei, ci Tarkovski însuşi este cel care se adresează audienţei în mod direct, pe cînd aceasta stă de cealaltă parte a ecranului. Nu este moarte, este doar nemurire. Timpul este unul şi nedespărţit, după cum apare într-unul din poeme. «La masă şed străbunicii şi strănepoţii…» Mămico, probabil că am privit filmul dintr-un unghi emoţional, dar sînt sigură că ar putea fi şi un alt mod de a-l privi. Tu ce crezi? Te rog să-mi scrii şi să-mi spui…”

Această carte s-a plămădit de-a lungul perioadei cînd activităţile mele profesionale erau suspendate, un interludiu pe care l-am încheiat acum cu forţa, prin schimbarea cursului vieţii mele; rostul ei nu este acela de a ţine oamenilor o lecţie şi nici de a-mi impune punctul de vedere asupra lor. Scopul ei principal este de a-mi găsi drumul prin labirintul de posibilităţi cuprins de această formă artistică tînără şi minunată – care, în esenţa ei, a rămas atît de puţin explorată – pentru a mă putea găsi pe mine, în mod deplin şi liber, în interiorul ei.

În definitiv, creaţia artistică nu este supusă unor legi absolute, valide de la o epocă la alta; întrucît este legată de obiectivul mai general al înţelegerii lumii, poartă cu sine un număr infinit de aspecte, este ligamentul care-l leagă pe om de activitatea lui vitală; şi chiar dacă drumul spre cunoaştere este nesfîrşit, nici unul din paşii care-l duc pe om spre o mai deplină înţelegere a sensului existenţei nu poate fi prea mic ca să nu conteze.

Corpusul teoriei artei cinematografice este încă destul de neînsemnat; clarificarea chiar şi a punctelor minore poate ajuta la iluminarea legilor ei de bază. Acest lucru m-a îndemnat să aştern pe hîrtie cîteva din ideile mele.

Mai trebuie doar să adaug că această carte a fost alcătuită din nişte capitole însăilate în pripă, notiţe de tipul jurnalului, din conferinţe precum şi datorită unor discuţii purtate cu Olga Surkova, care a venit la turnarea lui Andrei Rubliov pe cînd era încă studentă la Istoria filmului în cadrul Institutului de Cinematografie din Moscova şi care, ulterior, în calitate de critic profesionist, şi-a petrecut anii următori într-o strînsă colaborare cu noi. Îi sînt îndatorat pentru ajutorul pe care mi l-a acordat de-a lungul scrierii acestei cărţi.

(traducere de Gheorghe Fedorovici)

---

[1] Traducerea a fost făcută după Andrey Tarkovsky, Sculpting in Time. Reflections on the Cinema, translated from the Russian by Kitty Hunter-Blair, Austin, University of Texas Press, 1998, pp. 7-13.

[2] Inochentie Smoktunovski (n. 1925). Actor sovietic de teatru şi film. În Oglinda el este cel care citeşte partea „Povestitorului”.

[3] Arsenie Tarkovski (n. 1905). Poet liric rus. Tatăl lui Andrei Tarkovski, care-i citează frecvent poemele în filmele sale.

[4] O expresie inventată spre sfîrşitul anilor 1950, referitoare la dezbaterea dintre cei care puneau problema relevanţei artei pentru epoca moderna şi cei care vedeau frumuseţea ca una din nevoile cele mai vitale ale omului iar sensibilitatea drept una din cele mai importante calităţi ale lui.