Se spune că în urmă cu două
milenii şi jumătate un soldat grec, Philippides, ar fi străbătut în fugă
distanţa dintre Maraton şi Atena pentru a anunţa victoria armatei greceşti în
faţa celei persane. Imediat după anunţarea veştii, el s-a prăbuşit mort.
Spre deosebire de soldatul păgîn,
soldatul creştin anunţă biruinţa după
ce şi-a dat duhul mai întîi. Învierea Domnului ne aminteşte că sîntem părtaşi la
singura biruinţă care contează, pentru că ea dă sens oricărei lupte. Lucrurile
stau exact invers de cum credeam cu ani în urmă: indiferent de natura
războiului în care este implicat creştinul – nevăzut (spiritual sau cultural)
ori văzut – el este deja biruitor. Scopul lui nu este acela de a-i întîrzia pe
aparenţii biruitori ai unui anumit „spirit al timpului”, nu este acela de a încerca
să cîştige timp, ci de a rămîne biruitor, de a rămîne adică părtaş la singura
biruinţă reală şi, de aceea, eficientă în istorie şi dincolo de ea. Şi rămîne
biruitor în măsura în care este un vestitor autentic al ei. Tocmai de aceea,
timpul de după Înviere este un răstimp al unor încercări şi mai grozave decît
cele de dinaintea ei. Pentru că vrăjmaşii Învierii încearcă să-l întîrzie, atunci
cînd nu pot să-l despartă pe creştin de conştiinţa biruinţei dăruită de Hristos. Pentru
că vremelnicii stăpîni ai unei culturi nu pot anula Învierea, dar pot împiedica
vestirea ei. Fie direct, dar mai ales în mod indirect, prin alterarea limbii, a
culturii, a sensurilor elementare. Ei vor să cîştige timp pentru că vor avea
atîta timp cît vor putea sustrage Împărăţiei.
