Iar Petru, răspunzând, I-a zis: Dacă toţi se
vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevărat
zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te
vei lepăda de Mine. Petru i-a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu
mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel.
Matei 26, 33-35.
O frumoasă evocare a slujbei de
Înviere în contextul unei vechi tradiţii locale a prilejuit pe blogul doamnei
Emilia Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/04/ce-obicei-ce-lume.html)
cîteva comentarii moralizatoare care îmi confirmă observaţia mai veche a
părintelui Schmemann legată de distorsionarea lăuntrică a conştiinţei liturgice
în ciuda conservării comportamentului creştin „dreptmăritor”.
Astfel, în timp ce unui
comentator i se pare nefirească prezenţa cocoşilor în Biserică în timpul
slujbei, un altul consideră scandaloasă prezenţa „parfumată” a doamnei Corbu. Reproşul
din urmă îmi aminteşte de scandalul pe care îl provocau printre călugării de la
Rohia băile părintelui Steinhardt (jacuzzi-ul guvernamental se află în afara
jurisdicţiei autorităţii monastice româneşti, ceea ce explică opţiunea unor teologi
laici pentru cariera de diplomat). Ei bine, oricît ar fi de rea mîndria, mîndria
ascunsă în cîrpe şi duhori este cea mai a dracului. Una e să te dai cu parfum
pentru că mergi la Biserică, şi alta e să mergi la Biserică pentru că te-ai dat
cu parfum. Ortodocşilor le place să trăncănească despre deosebirea duhurilor,
dar fapt e că cel mai adesea nu reuşesc decît să le înnoade pe toate la un loc.
Nu oricine se parfumează este depravat, după cum nu oricine pute este virtuos. Ce
lucru de nimic facem din Împărăţia cerurilor atunci cînd ne închipuim că
trebuie să puţim pe lumea asta pentru a bine-mirosi pe cealaltă! Nu îi înşală
parfumul pe cei din jurul nostru atît de mult cum o face putoarea care se
pretinde podoabă. Nu cred că un om normal vede în parfum un remediu al
necurăţiei lăuntrice; în schimb, pentru pseudo-ascetul ortodox putoarea este
primul indiciu al unei vieţi „îmbunătăţite”. În realitate, aşa cum cîrpele nu ne pot păzi
de mîndrie, nici parfumul nu ne poate păzi de smerenie.
Cît despre cocoşii daţi pentru
pomenirea răposaţilor care au adormit „fără lumînare” (un eufemism care îi
desemnează în realitate pe acei creştini ortodocşi care au trăit cea mai mare
parte a vieţii în indiferenţă sau chiar în duşmănie faţă de Dumnezeu), poate că
pînă la urmă avem de-a face aici cu un gest creştin sui-generis. Cel puţin, eu am văzut aici mai degrabă un semnal creştin,
mai mult un memento pentru cei vii decît perpetuarea unui obicei păgîn: cocoşul
care cîntă atunci cînd Petru se leapădă a treia oară ne aminteşte nu doar de
promisiunea lui Petru, ci şi de
propria noastră promisiune, cea făcută la Taina Botezului. Ne aminteşte că ne-am lepădat de Satana şi ne-am unit cu Hristos. Că ne-am lepădat de
Adamul cel vechi şi ne-am unit cu Adamul cel Nou. Că am pus început învierii
noastre.
Iar dacă am pus început învierii noastre, înseamnă că ne putem şi parfuma. Fiindcă atunci această parfumare este semn al nardului curat, cel de mult preţ. Parfumarea poate fi în acest caz şi o înmiresmare făcută spre ungerea noastră, adică a Lui, a Celui care s-a dat morţii pentru învierea noastră.
O concluzie adăugată în 10 aprilie 2010, ora 10:30:
Iar asta înseamnă că tradiţia locală a dăruirii cocoşului e cea care trebuie înţeleasă în contextul Învierii, nu invers. Ca şi parfumul de femeie.
Iar dacă am pus început învierii noastre, înseamnă că ne putem şi parfuma. Fiindcă atunci această parfumare este semn al nardului curat, cel de mult preţ. Parfumarea poate fi în acest caz şi o înmiresmare făcută spre ungerea noastră, adică a Lui, a Celui care s-a dat morţii pentru învierea noastră.
O concluzie adăugată în 10 aprilie 2010, ora 10:30:
Iar asta înseamnă că tradiţia locală a dăruirii cocoşului e cea care trebuie înţeleasă în contextul Învierii, nu invers. Ca şi parfumul de femeie.
