După cum observă J. Budziszewski, „oamenii
devin isterici prin simplul fapt că încerci să defineşti acele lucruri cu care ei se declară
de acord” (http://www.catholiceducation.org/articles/philosophy/ph0003.htm).
Spre deosebire însă de reacţia isterică a elitei (vezi aici http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi/ şi un răspuns la http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONiul9.html),
astfel de încercări de precizare a criteriilor şi a conturului realului sînt
întîmpinate de lumea ortodoxă prin familiara pace apofatică. După cum se poate
vedea însă, această atitudine nu poate duce pe termen lung decît la o multiplă
scleroză în plăcile tectonice ale lumii. Astfel, dacă „teologia” poate ucide „duhovnicia”,
este pentru că cele două nu mai sînt una.
În realitate, o teologie
desprinsă de duhovnicie este deja moartă, după cum şi zilele duhovniciei sînt
numărate odată cu pronunţarea divorţului. Iar această sărăcire inevitabilă a
vieţii creştine (Cioran nota undeva în Jurnalul său că cel mai bun remediu
pentru crizele sale de inspiraţie l-a găsit în lectura unor pagini de teologie
contemporană; prin comparaţie cu ariditatea şi lipsa de viaţă din aceste
tratate, totul devine apoi viu și semnificativ) grăbeşte procesul de sărăcire a lumii.
Astfel, desprinderea „teologiei” de „lumina lină a Sfintei slave” duce uneori
la retragerea „duhovniciei” dinaintea luminii acestei lumi. Cu rezultatul că
lumea devine tot mai opacă, lumina ei – lumină luminată – nemailuminînd nimic
cu adevărat. Lumina adevărată este oprită să lumineze peste lume tocmai de cei
care trebuiau să fie „lumina lumii” (Matei 5, 14). Unii, pentru că nu o mai văd
deloc, sau pentru că o văd, dar sînt deranjaţi de ea (Matei 20, 15; Ioan 3, 19),
sau pur şi simplu pentru că vor să o taxeze (http://rafaeludriste.blogspot.com/2010/04/iulian-capsali-boicotati-trustul.html).
Ceilalţi, pentru că se mulţumesc să-şi păzească netulburarea prin livezile din
Grădina Maicii Domnului. Nu tehnologia face ca lumea să intre acum în „faza a
doua a păcatului originar”, cum e de părere Wendell Berry (The Way of
Ignorance: And Other Essays, Counterpoint,
2006, p.
136), ci retragerea simetrică a creştinilor: a unora, din Împărăţie, a
celorlalţi, din lume.
O lume neluminată este o lume
subterană, este lumea din underground.
Dar ea este preferabilă lumii celor care, cunoscînd lumina, o împiedică.
Aceasta este lumea celor împietriţi în înţelesurile moarte, lumea populată
deopotrivă de „isterici” şi de „teologi” – lumea din underworld. Preferabilă, de asemenea, şi lumii celor care refuză să
crească, a „duhovnicilor”, a „netulburaţilor” – lumea din Neverland.
Normalitatea este mediul unei
lumi „orientate”, îndreptată de și către lumină. Evident, în raport cu un univers
separat între isterie şi ataraxie, lumea normală nu mai există, ci doar oameni
normali, oameni care s-au lăsat cuprinşi de Hristosul întreg, fără să aleagă
între Cale, Adevăr sau Viaţă (vezi Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradă”, în
M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii:
îndemn la normalitate, pp. 39-46). De aceea, chiar dacă o lume normală nu
mai există, normalitatea poate fi încă recuperată, astfel încît să ajungem să
locuim din nou într-o lume luminată, în care înţelesul fiecărui lucru se
descoperă în înţelesul suprem (Pr. D. Stăniloae, TDO, vol. 1, 1996, pp. 238-240).
Dar pentru a realiza acest lucru,
trebuie ca Biserica, modelul lumii, să retrăiască normalitatea ce i-a fost
încredinţată, să o readucă în lume (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/o-emisiune-despre-biserica-ortodoxa.html).
Pentru ca normalitatea să redevină mediu al lumii, trebui mai întîi ca normalitatea să
devină scop al ei. Lucrul acesta nu poate fi făcut decît prin educaţia
creştină, făcută acasă, în Biserică, şi, în egală măsură, la şcoală. Lucru pe
care l-au înţeles şi legiunile din underworld,
care fie se opun făţiş acestei perspective, fie se declară formal de acord cu
educaţia creştină doar pentru a o privatiza mai bine (după cum afirma recent un
„specialist în domeniu”, „adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică”
http://www.evz.ro/detalii/stiri/greselile-gramaticale-singurele-modificari-aduse-legii-educatiei-891775/pagina-articol/1.html),
fie limitează discuţia doar la o chestiune de forţă între individ şi stat,
precum întîlnim în frecventele intervenţii libertariene ale celor de la
Institutul Mises (http://mises.ro/blog/).
În aceste condiţii, articolele
recente ale lui Mircea Platon pe marginea subiectului educaţiei reprezintă un
efort cu atît mai remarcabil cu cît este unul aproape solitar (Patriarhia a
clasat problema, declarîndu-şi susţinerea pentru proiectul educaţiei printr-un
comunicat de presă difuzat în 30 martie 2010). Astfel, în „Religia în şcoli” (Ziua Veche, 25 aprilie 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/2901-religia-in-scoli), M. Platon atrage atenţia asupra unui aspect ignorat atît de
adversarii, cît şi de susţinătorii educaţiei religioase: societatea românească
nu trebuie să aleagă pentru sau împotriva educaţiei religioase în
şcolile publice, ci între două tipuri
de educaţie religioasă, dintre care doar una este legitimă. Mai precis, avem de
ales între religia creştină şi religiile materialistă, liberală, libertariană,
neomarxistă, la care se adaugă nenumăratele combinaţii dintre ele. Avem de ales
între a rămîne în subterană şi a ieşi la lumină înainte de revenirea ei „cu
putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). Din acest punct de vedere, istoria
este intervalul creşterii prin şi în această Lumină. Pe aceia dintre noi pe
care sfîrşitul (lumii sau al vieţii proprii) îi prinde în subterană, tăria luminii
îi va face să-şi privească subterana cu recunoştinţă. Pentru ei, raiul este
iad. Numai că, pînă la sfîrşitul istoriei, problema educaţiei religioase nu ţine
de o „opţiune intimă” (şi nici măcar credinţa nu ţine exclusiv de opţiunea
omului, cum afirmă dl. Mihail Neamţu în intervenţia sa din EvZ, http://www.evz.ro/detalii/stiri/greselile-gramaticale-singurele-modificari-aduse-legii-educatiei-891775/pagina-articol/1.html),
ci este responsabilitatea fiecărui creştin în parte şi a Bisericii în
întregul ei.
