miercuri, 28 aprilie 2010

Normalitatea ca sarcină a educaţiei



După cum observă J. Budziszewski, „oamenii devin isterici prin simplul fapt că încerci să defineşti acele lucruri cu care ei spun că sînt de acord” (http://www.catholiceducation.org/articles/philosophy/ph0003.htm). Spre deosebire însă de reacţia isterică a elitei (vezi aici http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi/ şi un răspuns la http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONiul9.html), astfel de încercări de precizare a criteriilor şi a conturului realului sînt întîmpinate de lumea ortodoxă prin familiara pace apofatică. După cum se poate vedea însă, această atitudine nu poate duce pe termen lung decît la o multiplă scleroză în plăcile tectonice ale lumii. Astfel, dacă „teologia” poate ucide „duhovnicia”, este  pentru că cele două nu mai sînt una.
În realitate, o teologie desprinsă de duhovnicie este deja moartă, după cum şi zilele duhovniciei sînt numărate o dată cu pronunţarea divorţului. Iar această sărăcire inevitabilă a vieţii creştine (Cioran nota undeva în Jurnalul său că cel mai bun remediu pentru crizele sale de inspiraţie l-a găsit în lectura unor pagini de teologie contemporană; prin comparaţie cu ariditatea şi lipsa de viaţă din aceste tratate, totul devine apoi semnificativ) grăbeşte procesul de sărăcire a lumii. Astfel, desprinderea „teologiei” de „lumina lină a Sfintei slave” duce uneori la retragerea „duhovniciei” dinaintea luminii acestei lumi. Cu rezultatul că lumea devine tot mai opacă, lumina ei – lumină luminată – nemailuminînd nimic cu adevărat. Lumina adevărată este oprită să lumineze peste lume tocmai de cei care trebuiau să fie „lumina lumii” (Matei 5, 14). Unii, pentru că nu o mai văd deloc, sau pentru că o văd dar sînt deranjaţi de ea (Matei 20, 15; Ioan 3, 19), sau pur şi simplu pentru că vor să o taxeze (http://rafaeludriste.blogspot.com/2010/04/iulian-capsali-boicotati-trustul.html). Ceilalţi, pentru că se mulţumesc să-şi păzească netulburarea prin livezile din Grădina Maicii Domnului. Nu tehnologia face ca lumea să intre acum în „faza a doua a păcatului originar”, cum e de părere Wendell Berry (The Way of Ignorance: And Other Essays, Counterpoint, 2006, p. 136), ci retragerea simetrică a creştinilor: a unora, din Împărăţie, a celorlalţi, din lume.
O lume neluminată este o lume subterană, este lumea din underground. Dar ea este preferabilă lumii celor care, cunoscînd lumina, o împiedică. Aceasta este lumea celor împietriţi în înţelesurile moarte, lumea populată deopotrivă de „isterici” şi de „teologi” – lumea din underworld. Preferabilă, de asemenea, şi lumii celor care refuză să crească, a „duhovnicilor”, a „netulburaţilor” – lumea din Neverland.
Normalitatea este mediul unei lumi „orientate”, îndreptată după lumină. Evident, în raport cu un univers separat între isterie şi ataraxie, lumea normală nu mai există, ci doar oameni normali, oameni care s-au lăsat cuprinşi de Hristosul întreg, fără să aleagă între Cale, Adevăr şi Viaţă (vezi Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradă”, în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, pp. 39-46). De aceea, chiar dacă o lume normală nu mai există, normalitatea poate fi încă recuperată, astfel încît să ajungem să locuim din nou într-o lume luminată, în care înţelesul fiecărui lucru se descoperă în înţelesul suprem (Pr. D. Stăniloae, TDO, vol. 1, 1996, pp. 238-240).
Dar pentru a realiza acest lucru, trebuie ca Biserica, modelul lumii, să retrăiască normalitatea ce i-a fost încredinţată, să o readucă în lume (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/o-emisiune-despre-biserica-ortodoxa.html). Pentru ca normalitatea să redevină mediu al lumii, trebui mai întîi ca ea să devină scop al ei. Lucrul acesta nu poate fi făcut decît prin educaţia creştină, făcută acasă, în Biserică, şi, în egală măsură, la şcoală. Lucru pe care l-au înţeles şi legiunile din underworld, care fie se opun făţiş acestei perspective, fie se declară formal de acord cu educaţia creştină doar pentru a o privatiza mai bine (după cum afirma recent un „specialist în domeniu”, „adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică” http://www.evz.ro/detalii/stiri/greselile-gramaticale-singurele-modificari-aduse-legii-educatiei-891775/pagina-articol/1.html), fie limitează discuţia doar la o chestiune de forţă între individ şi stat, precum întîlnim în frecventele intervenţii libertariene ale celor de la Institutul Mises (http://mises.ro/blog/).
În aceste condiţii, articolele recente ale lui Mircea Platon pe marginea subiectului educaţiei reprezintă un efort cu atît mai remarcabil cu cît este unul aproape solitar (Patriarhia a clasat problema, declarîndu-şi susţinerea pentru proiectul educaţiei printr-un comunicat de presă difuzat în 30 martie 2010). Astfel, în „Religia în şcoli” (Ziua Veche, 25 aprilie 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/2901-religia-in-scoli), M. Platon atrage atenţia asupra unui aspect ignorat atît de adversarii, cît şi de susţinătorii educaţiei religioase: societatea românească nu trebuie să aleagă pentru sau împotriva educaţiei religioase în şcolile publice, ci între două tipuri de educaţie religioasă, dintre care doar una este legitimă. Mai precis, avem de ales între religia creştină şi religiile materialistă, liberală, libertariană, neomarxistă, la care se adaugă nenumăratele combinaţii dintre ele. Avem de ales între a rămîne în subterană şi a ieşi la lumină înainte de revenirea ei „cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). Din acest punct de vedere, istoria este intervalul creşterii prin şi în această Lumină. Pe aceia dintre noi pe care sfîrşitul (lumii sau al vieţii proprii) îi prinde în subterană, tăria luminii îi va face să-şi privească subterana cu recunoştinţă. Pentru ei, raiul este iad. Numai că pînă la sfîrşitul istoriei, problema educaţiei religioase nu ţine de o „opţiune intimă” (şi nici măcar credinţa nu ţine exclusiv de opţiunea omului, cum afirmă dl. Mihail Neamţu în intervenţia sa din EvZ, ziarul portdrapel al luptei religiei seculare împotriva creştinismului, http://www.evz.ro/detalii/stiri/greselile-gramaticale-singurele-modificari-aduse-legii-educatiei-891775/pagina-articol/1.html), ci este responsabilitatea fiecărui creştin în parte şi a Bisericii în întregul ei.