joi, 3 iunie 2010

Apa cea vie şi curenţii morţii

„Problemele de viaţă şi de moarte – avortul, contracepţia, fertilizarea in vitro, cercetarea în domeniul celulelor stem, eutanasia şi sinuciderea – produc o fisură în geografia politică americană, separînd (în genere) stînga de dreapta, dar şi ceea ce este moral de ceea ce este imoral şi, mult prea adesea, normalitatea de demenţă.”

Thomas Fleming [1] 

Duminica trecută, dedicată de Biserica Ortodoxă cinstirii tuturor sfinţilor, postul de radio Trinitas a anunţat la un moment dat că ziua respectivă a fost desemnată de Organizaţia E.M.M.A. („eternul miracol materna alinare”) drept „Ziua Părinţilor de Îngeri”. Conform anunţului, aceasta reprezintă „singurul eveniment dedicat memoriei copiilor plecaţi prea curînd dintre noi”, prilej cu care urmau să fie aprinse lumînări şi să fie înălţate baloane colorate (http://www.organizatiaemma.ro/).
În fapt, nu acesta este singurul eveniment dedicat copiilor răposaţi, ci Sf. Liturghie, evenimentul restaurator prin excelenţă. De altfel, numele manifestării pare să spună că ziua este dedicată mai ales părinţilor care şi-au pierdut copiii, aspect confirmat de mesajul de întîmpinare de pe site-ul organizaţiei: „E.M.M.A. isi doreste ca, pe acest site, oricine a pierdut un copil, sa-si poata plange durerea sau sa adreseze un gand catre ingerasul sau, fara sa se simta judecat”. Judecat? Pentru ce? Pentru că îşi exprimă public durerea şi nevoia de a fi consolat? Dar acesta este un lucru firesc. [2] Explicabil, din perspectivă creştină, nu doar psihologică, este şi faptul că unii părinţi au nevoie de o asociaţie pentru a-şi manifesta durerea. După cum arată părintele Alexander Schmemann,

„[…] indiferent de gradul secularismului sau chiar ateismului său, omul rămîne, în mod esenţial, o «fiinţă cultică», pe vecie nostalgică după rituri şi ritualuri, indiferent cît de lipsit de conţinut şi de superficial este surogatul care i se oferă. Iar, pe de altă parte, dovedind neputinţa secularismului de a crea un cult autentic, acest fenomen descoperă incompatibilitatea fundamentală şi tragică a secularismului cu concepţia esenţial creştină despre lume.” [3]

Ceea ce este nefiresc, aşadar, este că ortodoxia românească actuală devine tot mai compatibilă cu viziunea seculară asupra lumii. 
Faptul că unii cred că pot ascunde chestiunile de viaţă şi de moarte după nişte baloane îi priveşte; şi cu toate că mă simt mai apropiat de remarca lui Cioran, cînd spune că „a încerca să consolezi pe un părinte pentru moartea copilului său este o impertinenţă”, [4] rămîn convins de bunele intenţii ale organizaţiei E.M.M.A. şi de efectele terapeutice pe care astfel de manifestări le pot avea asupra unor părinţi. Ce mi se pare nefiresc este preluarea şi promovarea unor asemenea anunţuri de către instituţii ale Bisericii, precum postul de radio Trinitas. Sigur, faptul poate fi doar un accident; aşa cum o scăpare ar putea să fie şi că în anunţul prin care Provita informa cu privire la organizarea Marşului tăcerii din 1 iunie 2010, se spune că „viaţa începe din momentul concepţiei” (http://www.provitabucuresti.ro/Primapagina/marsul-tacerii.html) – o precizare cu care, în definitiv, orice susţinător al avortului ar putea fi de acord. Cu ceea ce nu este el de acord este faptul că viaţa umană începe din momentul concepţiei. [5] Totodată, insuficientă mi se pare şi formula „copiii nenăscuţi”, care a înlocuit-o deja, în discursul creştin, pe cea care vorbea despre „copiii avortaţi”. [6] Toate aceste semne par să indice dispariţia treptată a diferenţelor esenţiale dintre creştini şi necreştini în legătură cu percepţia vieţii şi a morţii. Nici în moarte, nici în viaţă, creştinii nu par să mai fie legaţi de Domnul vieţii şi Biruitorul morţii. Am tradus textul de mai jos cu nădejdea că vom încerca să ne gîndim nu doar în timpul liturghiei la semnificaţia îndemnului „pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Este adevărat că Scriptura ne previne că este cu neputinţă ca răul să nu intre în lume (cf. 1 Cor. 11, 19; Mt. 18, 7). Mă surprinde doar că nu întîmpină nici o rezistenţă în rîndurile creştinilor. Sper că aparenta vitalitate a peştilor, demonstrată cu ocazia manifestărilor pro-familie şi pro-viaţă din ultimele zile, să nu fie doar semnul unor curenţi de mare viteză urcaţi acum la suprafaţă. Pentru că asta ar însemna, vorba zicalei englezeşti, că avem de-a face cu peşti morţi: doar peştii morţi merg cu curentul. Şi în B.O.R., ca şi în orice altă biserică, circulă cei doi curenţi de viteză socotiţi de Schmemann drept cauze egale ale secularizării: curentul liberal şi curentul fundamentalisto-gnostic (al „trăitorilor”). Pe lîngă aceştia, se află destul de mulţi care, fără să aparţină efectiv unuia din cele două curente, schimbă în permanenţă benzile pentru a se deplasa mai repede, creînd astfel o oarecare derută şi mici accidente de trafic (este de la sine înţeles că cei din această categorie se află într-un stadiu mai avansat de descompunere). Problema ortodoxiei româneşti este că, spre deosebire de alte biserici ortodoxe, îi lipsesc pescarii. De aceea avem atît de mulţi peşti morţi.
Cînd mor peştii? Cînd nu-i mai prinde nimeni. Cine din Biserică se mai dedică astăzi pescuitului? Toţi s-au făcut negustori de peşte. Nimeni nu mai vrea să prindă peşti, ci doar să-i vîndă. Peştele nu se împute în plasa pescarului, ci în centrele de sortare şi în depozitele imense ale negustorilor globali (secularistul, liberalul) precum şi în butoaiele modeste ale negustorului local („tradiţionalistul” ortodox).
Aceasta nu înseamnă că trebuie să recurgem neapărat la forme agresive de „sensibilizare” a societăţii româneşti, la „tehnici” speciale de comunicare, după cum nu trebuie să adoptăm nici limbajul acestei lumi din dorinţa de a ne face, dacă nu acceptaţi, cel puţin auziţi. Aşa cum ne arată autorul textului de mai jos, nebunia unei lumi seduse de moarte devine cu atît mai evidentă cu cît creştinii se vor apropia mai mult de Domnul vieţii.
Dacă vrem ca peştii să sară iarăşi din ape, înotînd împotriva curentului, trebuie să îi redăm mediului lor propriu, care este apa cea vie (Ioan 4, 14). Cine ştie dacă nu cumva tocmai în aceasta ar consta sarcina pescarilor de astăzi?

(Gheorghe Fedorovici)

NOTE:

[1] Thomas Fleming, “Credo for conservatives, IV: Abortion”, Chronicles: A Magazine of American Culture, May 31st, 2010 ( http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/31/credo-for-conservatives-iv-abortion/)

[2] Simţul comun îmi spune că singurii părinţi care s-ar putea simţi judecaţi sînt părinţii responsabili de un avort. Un „eveniment” care, potrivit standardelor naturii, moralei şi religiei, nu este altceva decît o crimă.

[3] Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001, p. 154.

[4] Observaţie în acord cu reacţia iniţială a prietenilor lui Iov: „Şi când ei şi-au ridicat ochii de departe nu l-au mai recunoscut. Atunci au slobozit glasurile lor, s-au tânguit şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat capul cu ţărână. Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui” Iov 2, 12-13.


[6] Sigur, cea dintîi pare de preferat întrucît este mai cuprinzătoare, ea incluzîndu-i şi pe copiii care au murit înainte de a se fi născut din alte cauze decît avortul. Dar ceea ce defineşte copilul avortat nu este în primul rînd faptul că a murit înainte de a se naşte, ci faptul că a fost ucis. Prin urmare, formula „copii nenăscuţi” este un abuz de limbaj care nu face decît să ascundă adevărul cu privire la pruncii avortaţi.


*

Pentru copii

de Scott P. Richert

(Fragmente din „For the Children”, articol publicat în numărul pe luna mai, 2010, al revistei Chronicles: A Magazine of American Culture,

„[…] Ce se întîmplă atunci cînd ne instalăm în neadevăr, cînd ne expunem în mod constant neadevărului, pe noi dar şi pe alţii, chiar şi cu cele mai bune intenţii? Ne obişnuim cu realitatea acelui neadevăr. Şocul şi groaza pe care le experimentăm cînd ne confruntăm prima dată cu fotografiile copiilor avortaţi se diminuează; iar apoi recurgem la imagini şi mai explicite pentru a reuşi să trezim vreun soi de sentiment de aversiune.
Ca o poveste cu tîlc, acest lucru reiese dintr-o fotografie publicată de New York Times ca ilustraţie a unei istorisiri scrise tot de dl. Cave în ediţia scrisă din 9 octombrie 2009. În cadrul unei slujbe de seară, dedicată pomenirii dlui Pouillon în Owosso în luna septembrie, în faţa unei rulote acoperite de afişe pe care scria «Mami, de ce vor să mă omoare?» şi «Avort=Crimă: oricum i-ai spune» cîteva fetiţe stau de vorbă. Una dintre ele, o fetiţă drăguţă, blondă, cam de 10-12 ani, are un zîmbet larg – în timp ce la un pas în spatele ei atîrnă un poster de un metru cu un bebeluş ciopîrţit, plin de sînge, pus pe un cearşaf pătat de şi mai mult sînge.
Doamna Miller are dreptate: «Copiii nu pot înţelege la nivel intelectual ceea ce văd.» Ce pot să facă, şi ce vor face, e să compartimentalizeze, să devină insensibili, să confunde realitatea răului cu adevărul.
Exact această confuzie afectează mai larga mişcare pro-viaţă – chiar şi pe cei care nu s-ar gîndi niciodată să întrebuinţeze astfel de imagini explicite. Avortul a devenit un «subiect» moral; o «chestiune» politică; o «problemă» culturală ce trebuie rezolvată. Această mişcare a dobîndit o viaţă proprie, separată de învăţătura creştină. Într-adevăr, atunci cînd adepţii pro-avortului pretind că opoziţia faţă de avort nu este decît o încercare de a impune moralitatea creştină, răspunsul obişnuit al celor care se declară astăzi pro-viaţă constă în indicarea evreilor, musulmanilor şi chiar a ateilor care sînt pro-viaţă, ori să declare că avortul este o chestiune de «drepturi civile» sau «drepturi ale omului», să o compare cu sclavia şi să arate către nepoata lui Martin Luther King, Jr., la rîndul ei pro-viaţă, să deplîngă impactul inegal pe care avortul din raţiuni legate de sexul copilului îl are asupra fetiţelor nenăscute şi să susţină că orice adevărată feministă trebuie, doar din acest motiv, să fie pro-viaţă.
Cîţiva vor spune: «Bine. Şi ce-i cu asta?» În vremea lui Hristos, atît avortul chimic cît şi cel mecanic erau practicate în lumea romană; la data cînd Constantin cel Mare a proclamat Edictul de la Milan, şi pentru mai bine de un mileniu după asta în lumea occidentală, asemenea practici au fost interzise. Cum oare a avut loc o astfel de schimbare? Prin descrieri îngroşate ale «adevărului» lui Flip Benham despre avort? Prin depunerea de cereri adresate Senatului roman pentru ca aceste practici să fie scoase din legalitate? Nu: aceasta s-a întîmplat prin larga convertire a romanilor la creştinism.
Didahia, documentul din secolul I cunoscut primilor creştini drept Învăţătura celor Doisprezece Apostoli, afirma că «sînt două Căi, una a Vieţii şi una a Morţii»; cei care urmau Calea Vieţii îmbrăţişată de convertiţii creştini «nu facilitează avortul, şi nici nu săvîrşesc pruncucidere.» De ce? Pentru că aceste practici violează «drepturile universale ale omului»? Pentru că sînt înrudite cu sclavia care era atît de obişnuită în lumea veche? Pentru că reduc femeia la un obiect sexual pentru bărbat?
Nu. Astfel de acţiuni trebuiau evitate pentru că ele ţin de Calea Morţii, nu de Calea Vieţii; ele sînt neadevărul, şi prin urmare sînt opuse Adevărului care ne face liberi.
Unii ar putea replica, spunînd că argumentele bazate pe drepturile civile, sclavie şi feminism au astăzi importanţă, în timp ce creştinismul nu mai are nici una. Cum ne-am putea aştepta să biruim în lupta împotriva avortului dacă nu vom reuşi nici măcar să-i facem pe oameni să ne asculte?
Dar împotriva cărui lucru anume luptăm noi? Şi, mai ales, pentru ce anume luptăm noi? Avortul nu este doar o cauză a declinului nostru civilizaţional, deşi este şi asta; în primul rînd, avortul este un simptom – un simptom, mai întîi de toate, a nimicirii crescînde a creştinismului din interiorul lui.
În Casti connubi, enciclica sa din 1930 despre căsătoria creştină, Papa Pius XI vorbeşte despre rolul adecvat al statului în sprijinirea învăţăturilor Bisericii, dar el nu pierde nici o clipă din vedere faptul că «familia este mai sacră decît statul şi că oamenii se nasc nu pentru a trăi pe pămînt şi în timp, ci pentru a trăi în Ceruri şi în veşnicie.» De aceea nu poate exista niciodată o soluţie doar politică la o problemă culturală; dacă ne punem încrederea în prinţii care au uitat că Dumnezeu este sursa autorităţii lor, atunci este foarte probabil că încrederea noastră va fi înşelată atunci cînd învăţăturile Credinţei vor ameninţa să le înfrîneze pasiunea pentru puterea politică.
Pentru Biserică, soluţia este să joace rolul pe care l-a jucat în convertirea Imperiului Roman şi de-a lungul Evului Mediu. După cum scrie Pius XI,

«Pentru păstrarea ordinii morale, nici legile şi sancţiunile puterii temporale nu sînt suficiente, nici frumuseţea virtuţii şi descrierea importanţei ei. Autoritatea religioasă trebuie să participe la rîndul ei pentru a lumina mintea, orienta voinţa şi pentru a întări slăbiciunile omeneşti prin ajutorul harului divin. O astfel de autoritate nu se găseşte nicăieri decît în Biserica întemeiată de Hristos Domnul.»

Dar e limpede că e deja prea tîrziu; vremurile sînt prea întunecate; nu ne putem permite răgazul de a converti mulţimile. În fiecare an, 1.3 milioane de copii sînt omorîţi; trebuie oare să-i aruncăm pur şi simplu lupilor?
Bineînţeles că nu. Dar timpul şi atenţia noastră sînt inevitabil limitate, iar noi trebuie să ne concentrăm asupra prevenirii avorturilor acolo unde ele se petrec efectiv – nu pe culoarele Congresului, sau în Biroul Oval, sau în camera Curţii Supreme, ci în clinicile şi secţiile de avort din oraşele noastre.
Perseverenta campanie creştină «40 de Zile Pentru Viaţă», desfăşurată în oraşele şi metropolele din Statele Unite în ultimele trei Posturi Mari constituie un exemplu perfect de genul de acţiune pro-viaţă care poate face o diferenţă şi chiar face o diferenţă. Voluntarii se schimbă între ei la privegheri, la rugăciunea rozariului şi în aducerea de rugăciuni de mijlocire pentru femeile care intră în avortuarii [abortuaries], pentru bărbaţii care le-au adus aici, pentru copiii ale căror vieţi sînt stinse încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi chiar şi pentru «doctorii» şi «asistentele» care realizează şi asistă în actul crimei. Credincioşii oferă sfătuire din mers, orientîndu-le pe femeile care au îndoieli asupra gestului lor către centrele de asistenţă maternală [crisis-pregnancy centers] şi chiar, în unele cazuri, ei îşi pun casele la dispoziţia femeilor şi fetelor speriate care s-au gîndit că nu mai au pe nimeni de la care să aştepte vreun ajutor.
Măsurile politice pot fi anulate, însă fiecare copil pe care îl salvăm devine un martor viu – o icoană – a iubirii lui Dumnezeu şi o mărturie a faptului că noi creştinii trăim ceea ce predicăm. Dacă ne vom concentra asupra lucrurilor pe care le putem realiza, mai degrabă decît asupra eşecurilor din ultimii 37 de ani, vom izbuti să întoarcem direcţia dezbaterii.
A ne aminti că opoziţia noastră faţă de avort nu este separată de credinţa noastră în Hristos nu este decît primul pas. Simplul fapt de a le îndemna pe mame să «Aleagă Viaţa» nu va aduce sfîrşitul practicii în masă a avortului, aşa cum vedem că este el practicat astăzi; acest lucru nu-l va face decît aducerea mamelor la Cel care este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Aşa cum Roma nu a fost convertită într-o singură zi, nici Statele Unite nu vor fi convertite într-o zi. Însă America nu va fi convertită cîtă vreme acţiunile noastre îi fac pe cei din jurul nostru să creadă că preţuim cauza vieţii mai mult decît Calea Vieţii.
În cea din urmă zi a vieţii Sale pămînteşti, Hristos a stat înaintea lui Ponţiu Pilat şi a declarat: «Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.» Privind la Făcătorul lumii şi Mîntuitorul omenirii, cu trupul Lui sfîşiat de loviturile date de slugile marelui preot şi cu faţa Sa acoperită de scuipatul lor, Pilat a răspuns: «Ce este adevărul?»
Rănile şi scuipatul erau realitatea, însă ele ascundeau adevărul pe care îl dorea Pilat. Aşa că în cele din urmă, l-a trimis pe Acel Adevăr să fie răstignit – acelaşi Adevăr Care, prin Învierea Sa, a lucrat convertirea Imperiului Roman şi chiar, potrivit unor tradiţii, pe cea a lui Pilat însuşi.
Putem pune capăt avortului în Statele Unite în acelaşi fel în care creştinii au pus capăt avortului în Imperiul Roman: prin aflarea nădejdii noastre în Adevărul Evangheliei, mai degrabă decît deznădăjduind înaintea realităţii copleşitoare a răului.”

(Traducere de Gh. Fedorovici)