Doar o agricultură globală,
chimică şi modificată genetic poate susţine actuala populaţie, decide un
articol din Foreign Policy în numărul din mai-iunie 2010 (http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/04/26/attention_whole_foods_shoppers).
Locală da, organică nu, cedează „conservatorii” de la Front Porch Republic (http://www.frontporchrepublic.com/2010/05/can-local-and-organic-feed-the-world/),
ilustrînd principiul descris atît de
sugestiv de Paul Gottfried: „acest nobil experiment a început bine, doar că a fost
exagerat puţin” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/06/paul-gottfried-ce-se-intimpla-cu.html).
Însă ceea ce specialiştii de la Foreign Policy nu sînt dispuşi să admită (pe
lîngă faptul că ţăranii africani sînt „ajutaţi” sistematic să eşueze în orice
încercare de organizare realmente productivă), iar retorii de la FPR nu-şi mai permit să o spună, este că
problema hrănirii lumii nu a fost niciodată problema omului, ci, dintotdeauna,
„problema” lui Dumnezeu. Hrana a început să fie o problemă pentru om din clipa
în care nu a mai împărtăşit această problemă lui Dumnezeu, adică din clipa cînd
nu i-a mai cerut-o. Sau cînd, după ce i-a cerut-o, nu a binecuvîntat-o, mulţumind
pentru ea. Sau cînd, după ce a cerut-o şi a binecuvîntat-o, nu a mai
împărţit-o. Sau cînd a împărţit doar surplusul, deşi ceea ce trebuia să facă
era mai degrabă să dăruiască din ceea ce nu avea, cum tîlcuieşte părintele
Steinhardt parabola smochinului neroditor. Căci mai ales atunci cele cinci pâini şi doi
peşti pot sătura „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Matei 14,
15-21). Bobul de grîu care moare în pămînt rodeşte şi satură nu doar în „toate
zilele”, ci şi „spre fiinţă” – în pîinea prefăcută în Trup.
Acestui belşug de viaţă şi de
fiinţă, asigurat de binecuvîntarea Tatălui ce pecetluieşte participarea omului
la Jertfa Fiului, lumea îi opune fie promisiunea „sustenabilităţii” (a unei
existenţe asigurate de utilizarea resurselor naturale în acord cu legile
naturii), fie pe cea a „ameliorării” genetice realizate de progresul
tehnologic. Însă cei care invocă cazul comunităţilor amish (vezi un reportaj despre amish la http://www.virtualonlinepubs.com/publication/?i=36500),
de pildă, ca argument în favoarea sustenabilităţii, ignoră adesea tocmai
esenţialul, adică sensul religios în care membrii acestor comunităţi văd lumea,
şi anume, ca pe un dar al lui Dumnezeu. Principiul sustenabilităţii, în cadrul
culturilor tradiţionale, pleacă de la afirmarea lui Dumnezeu ca principală
resursă de viaţă.
Cît despre alternativa
tehnologică, cred că succesul de care se bucură în ultimul timp specia de peşte
pangasius în rîndul europenilor (http://www.dietmindspirit.org/2008/01/30/why-you-shouldnt-eat-this-fish-pangas-pangasius-vietnamese-river-cobbler-white-catfish-gray-sole/
şi
http://www.monitorulbt.ro/Caleidoscop/2009-05-11/Pangasius,+surpriza+neplacuta+din+comert)
ne oferă deja o lecţie lămuritoare: o
masă (aparent) organică, situată incert între carne şi cartilaj, ieftină şi
rapid de gătit. Şi în România, pangasius este un soi de peşte tot mai căutat.
Preţul scăzut este una din cauze, însă eu cred că există o corespondenţă între
această nepăsare a românilor faţă de otrava pe care s-au resemnat să o pună în
farfurie şi uşurinţa cu care s-au obişnuit să consume experimentele genetice „spirituale”,
produsele culturale modificate ale „elitei”. Odată ce mintea şi sufletul s-au
obişnuit cu sofismele, cu denaturările şi cu discursul multiplu, omul devine
incapabil să mai perceapă pînă şi lipsa de consistenţă şi de gust ale unui
banal fel de mîncare. Dacă este o întîmplare, atunci este una cu tîlc aceea că
dominaţia exercitată de pangasius în cadrul pieţei de peşte din România coincide
cu dominaţia politică a elitei (prin cîrdăşia ei cu actualul preşedinte şi, implicit, cu
oligarhii „buni” din PD-L).
Soluţia este pe cît de evidentă,
pe atît de dificilă. Mai întîi, avertizarea directă a victimei are puţine şanse
de reuşită: e de înţeles că un astfel de om va percepe ca „duşmănoasă”, ca
„resentimentară” orice încercare de a-l preveni asupra riscului implicat de
consumul (fizic sau spiritual) de pangasius. Soluţia ar consta în mod normal în curăţarea apelor
sufletului României infestate de dileme. Numai că orice astfel de acţiune
este anulată din capul locului tocmai de operaţiunea pescarilor profesionişti (teologi
de carieră sau „gînditori tradiţionalişti”, ei pot fi recunoscuţi după ceea ce îi
uneşte, şi anume după o certă atracţie/vocaţie pentru acea putere politică dispusă la mici concesii publice faţă de principiile moralelor minime şi minuscule) de
împrăştiere sistematică de cantităţi masive de peşti modificaţi şi contaminaţi.
Asta nu înseamnă că trebuie să
renunţăm să-i prevenim pe oameni în legătură cu otrava lor cea de toate zilele, ori că nu mai trebuie să le recomandăm păstrăvul, să spunem. Aceasta înseamnă mai ales că, ţinînd cont de dimensiunile răului cu care ne confruntăm, poate că a venit timpul să medităm ceva mai atenţi la cuvintele spuse de
părintele Stăniloae în legătură cu experienţa sa din puşcărie: „Acolo am
învăţat să mă rog”.
