“Please don't tell what train
I'm on
They won't know what route I've gone”
They won't know what route I've gone”
Elizabeth Cotten, “Freight
Train”
Într-o postare recentă, Alexandru Racu ne
împărtăşeşte experienţa nefericită prin care a trecut cu ocazia unor drumuri cu
trenul (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/08/25/cfr/).
Nu este vorba doar de neplăcerile provocate strict de condiţiile proaste de
călătorie, ci de claritatea cu care trenul reflectă realitatea, tragică în
prezent, a ţării şi a locuitorilor ei. Pentru că o călătorie cu trenul nu-ţi
oferă doar traversarea unui teritoriu, ci mai ales un drum prin ţară cu tot cu
ţară, care urcă în vagon o dată cu oamenii diverşi care o alcătuiesc. În cursul
anilor am tot întâlnit oameni care mi-au scurtat drumul fizic dureros de mult,
prelungindu-l însă în plan afectiv până în ziua de astăzi. De călătoriile devenite
interminabile datorită altor condiţii şi personaje, nu-mi mai amintesc însă.
Nu ştiu daca mai există trenuri de tip vechi, cu
compartimente, a căror cvasi-dispariţie o regret şi eu. Cel puţin de pe ruta
Bucureşti-Suceava au dispărut de multă vreme. Modernizarea vagoanelor de
călători a reuşit performanţa de a creşte gradul de disconfort în condiţiile în
care a redus numărul de locuri (deşi compartimentele de la extremităţile
fiecărui vagon au câte cinci fotolii/scaune, stai mai înghesuit decât erai
înainte în compartimentele dotate cu câte două banchete a patru locuri fiecare).
Zona mijlocie, numită „salon”, este ceva mai lejeră, dar dacă cineva, oricât de
departe de tine, se-ntâmplă să aibă un laptop/tabletă la care să asculte
muzică/joace jocuri fără să-şi pună căştile, atunci căldura/frigul din tren devin
o problemă neglijabilă.
Cât despre „nemernicii care au dus şi duc ţara de
râpă”, din păcate ei duc de râpă ţara cu tot cu oameni. Ce trebuie precizat
este că nemernicii nu ar fi fost atât de performanţi dacă nu ar fi fost ajutaţi
de intelectualii publici, oricând pregătiţi să justifice rolul salutar al celor
care au nenorocit ţara: păi ce, am fi preferat s-o distrugă ruşii? Dar ce
curios, explicaţiile acestea au fost tot atât de profitabile pentru
intelectualii puterii şi în general pentru cei care-şi iau ţara înapoi cu prima
ocazie, de la cocalari la securişti la activişti socio-politici la politicienii
înşişi, pe cât de dezastruoase pentru restul locuitorilor.
Nu ştiu dacă „clericii” au o explicaţie şi pentru
asta. Ştiu doar că nouă nu ne-a mai rămas decât tot bătrânul „Number Nine”. Am
putea crede că cel puţin de acesta elita ar sta departe, ba chiar s-ar bucura
dacă ne-am urca odată cu toţii în mormintele-vagoane. Mă tem însă că am putea să-l
pierdem şi pe acesta, aşa cum am pierdut tot restul până acum, dacă vom
continua să urmărim destinaţiile, orarele şi mai ales legăturile stabilite de elita care, atunci
când nu are nimic de pierdut, poate fi chiar şi creştină.
În urmă cu opt ani publicam un text care vorbea
despre moartea ascunsă pe care putea să o aducă UEuropenizarea forţată a
României (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/all-aboard-titanicul-si-uniunea-europeana.html).
Astăzi, când această moarte a devenit vizibilă sub forma ruinării ţării sub
aspect uman şi economic, tot ce ne-a mai rămas este puterea de a muri bine, pe
care medievalii o vedeau ca pe cea mai importantă dintre artele celor vii.
Şi putem începe ascultând-o pe Elizabeth Cotten,
care a compus „Freight Train” la vârsta de 12 ani (http://www.eclectica.org/v1n1/nonfiction/demerlee.html):
