sâmbătă, 15 august 2015

Folk şi country (V)



Dumnezeu vine pe ape
"Migrant Mother", de Dorothea Lange 

I-au dat unei cutii de fier
Nume de zeu,
Dar au rămas fără ea.

Dumnezeu vine pe ape.

Le-au numit pierderea „dar”
Şi robia „libertate”
Căci le-au dat pierderea-n dar.

Dumnezeu vine prin sânge.

Le-au dat pământul înapoi
Nu şi caii,
Nu şi furcile, nu şi coasele,
Ca nu cumva să-şi ia singuri caii,
Şi plugurile.

Ca nu cumva să-şi lucreze din nou pământul.

Pentru că Dumnezeu vine pe ape,
Pentru că Dumnezeu vine prin sânge,
Pentru că vine prin aer, pentru că vine pe pământ,
Le-au secat apele, le-au infectat sângele,
Le-au otrăvit aerul, le-au luat pământul.

Ca să nu mai vină.

Dar Dumnezeu vine iar,
Le face cer nou şi pământ nou,
Vine iar, însă nu ca o adiere,
Nu, nici ca o rouă,
Ci ca o apă nouă, rece şi mare,
Ca un aer nou, tare,
Ca un sânge nou, fierbinte,
În care limbile mincinoase nu mai pot vorbi,
Pe care nu-l mai pot desluşi.

Am scris aceste versuri în urma impresiei pe care mi-au lăsat-o două piese ale lui Gillian Welch, „April the 14th (Part 1)” (https://www.youtube.com/watch?v=mjX2ztmjLk4) şi Ruination Day, (Part II)” (https://www.youtube.com/watch?v=7yXM8wxg6XM), două melodii care vorbesc despre acelaşi lucru, şi anume coincidenţa dintre trei evenimente majore din istoria americană – asasinarea lui Lincoln, ciocnirea Titanicului de un aisberg şi Marea furtună de praf din 1935 – petrecute toate într-o zi de 14 aprilie. Ca orice american educat, dar şi crescut în cultura folk, Welch cunoştea desigur evenimentele istorice respective, uneori chiar din muzica pe care o asculta. De pildă, despre Marea furtună de praf ştia încă de mică din piesa lui Woody Guthrie, “Dust Storm Disaster” (https://www.youtube.com/watch?v=vvI7BmuUBXU), după cum îşi aminteşte într-un interviu în care vorbeşte despre cele două piese (http://blog.longreads.com/2015/04/14/gillian-welch-on-how-april-14th-came-to-be-ruination-day/). Observ aici că, spre deosebire de folkul american, cu excepţia unor piese ale lui Vali Sterian, precum “Ardeal” (https://www.youtube.com/watch?v=bpoVBES8S2Q) sau “Vino, Doamne!” (cunoscută iniţial ca „Nopţi”), muzica folk românească nu pare să aibă o relaţie foarte strânsă cu istoria românilor. Mi-a plăcut deci cu atât mai mult să văd în figura lui Avram Iancu din melodia „Ardeal” un „emancipator” comparabil cu cel al lui Welch (prin actul de Emancipare semnat de Lincoln în 16 aprilie 1862, , https://en.wikipedia.org/wiki/District_of_Columbia_Compensated_Emancipation_Act precum şi prin titlul de "Great Emancipator", Welch orientează decisiv semnificaţia coincidenţelor în direcţia relaţiei dintre libertate şi moarte).
De ce este Avram Iancu îngândurat? Pentru că ştie că focurile aprinse „din deal în deal”, cele care ţin „cerul ţării curat”, se vor stinge. Sigur că o parte din îngândurarea lui Avram Iancu trecuse şi în cea a lui Vali Sterian. Cum s-ar mai putea aprinde vreun foc pe deal când astăzi nu pare să mai fie cineva care să ne transmită astfel de îngândurări? Se mai gândeşte cineva astăzi la cerul ţării noastre?  
  Dar muzica adevărată, precum cea ascultată de Welch, nu doar te informează, ci te inspiră, te ajută, aşa cum a ajutat-o pe Gillian Welch, să vezi legătura dintre evenimente, dintre darul libertăţii promis la un moment dat şi mizeria pe care acesta a adus-o cu sine, să vezi felul în care „Emancipation Day” a sfârşit în „Ruination Day”, cu săracii din Oklahoma (acei „Okies” din “April The 14th (Part I)”) rătăcind de-a lungul şi de-a latul Americii în căutare de lucru (peste un milion dintre ei în anii ’30). 
Piesa lui Blind Willie Johnson,  “God Moves on the Water” (https://www.youtube.com/watch?v=3TmtKqCmSrY), nu doar îi atrage lui Welch atenţia asupra unei date, semnalate deja în cântecul lui Woody Guthrie, ci şi asupra felului în care promisiunea libertăţii şi prosperităţii au, în mod nevăzut, un pistol aţintit asupra lor. Atunci când dimpotrivă, nu ne ţin chiar ele, libertatea şi prosperitatea, pistolul la tâmplă. 
 
Se pare că pistolul e singurul lucru sigur din istorie: uneori el este ţinut de un idol, de o zeitate păgână, atunci când promisiunea e făcută de Dumnezeu. Dar poate fi ţinut şi de Dumnezeu, atunci când promisiunea e făcută de un dumnezeu mincinos. Nu în sensul în care Dumnezeu ar voi „moartea păcătosului”, ci în sensul în care Dumnezeu permite promisiunii mincinoase să se arate ca ceea ce este de fapt: un glonţ bine ţintit.
Sarcina creştinului, în acest caz, mi se pare comparabilă cu cea a lui Casey Jones, personajul prezent în ambele piese ale lui Welch, legendarul mecanic de tren care a reuşit să împiedice un grav accident feroviar cu preţul propriei vieţi: să încerce să oprească glonţul, oricare ar fi natura acestuia.