luni, 8 februarie 2016

Etica Ortodoxă Este Spiritul Capitalismului!



Într-un articol din 2010, Mircea Platon arăta că, din cauza principiului de existență a lumii românești, bazat pe „consacrare contra obediență”, „nimic nu poate fi lasat la îndemâna elitei: nici economia, nici literatura, nici politica. Pentru că elita ne minte prin omisiune sau prin instrumentalizarea adevărului.” (M. Platon, „O sculă pentru eternitate” http://www.ziuaveche.ro/opinie/o-scula-pentru-eternitate-5811.html/). Dar cum am mai putea lăsa creștinismul pe mîna unei ierarhii mincinoase? Cine crede că în ortodoxia românească de astăzi nu există decît creștini care să se jertfească pentru Căpitan se înșală. Sunt și credincioși gata să se jertfească pe ei, și mai ales pe alții, pentru Capital.
Adică pînă cînd să n-avem şi noi orto-capitaliștii noștri? Vorba părintelui Sturzu: „Există un curent de opinie care susţine că doar creştinismul occidental, mai ales cel de factură protestantă, poate constitui un suport spiritual pentru cei ce activează în domeniul economic (a se vedea, spre exemplu, Max Weber şi lucrarea sa, „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”)” (http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/eficienta-munca-angajatilor-pilda-talantilor). Deci întreb încă o dată: pînă cînd să n-avem şi noi o etică-ortodoxă-dar-și-un-spirit-al-capitalismului?
„Deschideți un număr oarecare din Christianity Today la pagina rezervată anunțurilor pentru posturile vacante de pastor și veți găsi descrieri precum «team builder», «stil cald și personal», «sociabil», «spiritul petrecerii» și «mare capacitate de comunicare». (Prietenii catolici îmi spun că ceva de genul acesta afectează și catolicismul).
Eu cred că parohiile doresc un director de vînzări și marketing pe care să-l poată numi (sau nu) «Pastor». Nu am nimic împotriva directorilor de vînzări și marketing; doar că nu cred că acesta este genul de om pe care trebuie să-l căutăm cînd e vorba de păstori.” (Michael Horton, „All Crossed Up”, Touchstone Magazine, March, 2008, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=21-02-011-v)
Opiniile acestui preot-director de vînzări (mai precis Director General al Centrului Cultural Misionar Doxologia) au fost deja comentate judicios de Alexandru Racu, pe blogul căruia am și descoperit monstruozitatea (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/07/plesu-miller-si-pilda-talantilor/). Aici voi spune, cumva în apărarea părintelui Constantin Sturzu, că nu este vina lui pentru că gîndește așa. Nu-i poți reproșa unei slugi că gîndește în termenii slugii și că nu are percepția slujitorului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/lupta-de-clasa.html). E doar o sculă într-o lume de scule, aleasă anume pentru treaba pentru care e făcută. Vinovată nu e ea, scula, ci acela care a ales o sculă, un director de vînzări în locul unui părinte. Dar avînd în vedere că, oricum, sculele se aleg între ele, poate că discuția despre responsabilitatea unei scule nici nu are sens.
Ce vreau să observ în special este că pentru un creștin, care este altceva decît un angajat al unei corporații, lucru pe care preotul Constantin Sturzu îl va descoperi pînă la urmă, de preferat chiar un pic mai devreme, nu doar că un patron nu poate fi Dumnezeu (trei sute de ani creștinii au plătit refuzul acestei echivalări cu viața), dar nici Dumnezeu nu poate fi un patron. Nu în creștinism, cel puțin. În creștinism, o astfel de confuzie duce la o rătăcire mult mai gravă decît cea a Fiului Risipitor.
Fiul, oricît de rispitor ar fi fost, a rămas fiu. De aceea s-a putut întoarce. Fratele, oricît de chibzuit și de harnic ar fi fost, a rămas doar un frate. De aceea nu s-a mai putut întoarce. Miza creștinismului e să ne facă pe toți fii în Hristos, nu frați înrudiți prin descendența comuna din Tatăl-patron și spiritul matern al eticii profitului.