Precum un norişor subţire şi lung, urma avionului
tăia cerul drept în două. Oamenilor le plăcea treaba asta şi mulţi îşi alegeau
jumătatea care li se părea că era mai frumoasă, adică mai mare. Împărţit, cerul
devenise brusc interesant, de parcă s-ar fi dat semnalul parcelării lui.
Dar în loc să se împrăştie, după cum se întîmplă
în mod normal, urma avionului se tot adîncea, aşa că oamenii priveau în sus mai
des şi pentru o vreme mai îndelungată decît o făceau de obicei. Prin urmare, puţini
au fost cei care au pierdut momentul cînd cerul a început să se mişte, cele
două jumătăţi depărtîndu-se una de cealaltă uşor, dar vizibil, ca două uriaşe
insule plutitoare. De-abia atunci dispăru şi urma avionului. În spaţiul gol,
care se lărgea tot mai mult pe măsură ce jumătăţile de cer se îndepărtau, nu
rămăsese nimic. Nu se vedea adică nimic,
nici o adîncime întunecată, nici vreo rază de lumină, nici stele, nici planete,
nici farfurii zburătoare. Aşa că poate ar fi mai corect să spunem că în locul
cerului rămăsese nimicul.
Acum, sigur că oamenii îşi doreau ca bucăţile de
cer să se lipească la loc, poate şi de teamă ca nu cumva să le cadă în cap. Dar
ele continuau să se îndepărteze una de alta şi amîndouă de Pămînt pînă cînd
dispărură de-a binelea. În locul cerului, oriunde te-ai fi uitat, nu mai era
decît nimic.
La început, oamenii au părut cumva îngrijoraţi. Însă
după două-trei zile, cînd au văzut că dispariţia cerului nu are nici un fel de efecte
neplăcute asupra vieţii lor, cînd au descoperit că programele despre nimic din
media continuau la fel ca şi pînă atunci, au uitat pur şi simplu de cer.
Nu trebuie să ne grăbim să-i acuzăm de neghiobie
sau nepăsare; în definitiv, nimicul era o veche prezenţă în vieţile lor, aşa că
atunci cînd acesta a luat locul cerului, oamenii s-au simţit acoperiţi, ba
chiar ocrotiţi de o cupolă familiară. După cum se ştie, cu mult înainte de
Revoluţia nimicniciană, încă din aşa-numita epocă a informaţiei, oamenii
adoptaseră deja concepţia nimicocentrică, fapt reflectat în viaţa lor de zi cu
zi, de la stilul de mers la alimentaţie şi de la conţinutul dialogurilor, reduse
la o serie limitată de replici previzibile, la preocupările din ştiinţă şi
artă. Niciodată în istorie oamenii nu au vorbit mai mult. Poate pentru că niciodată
în istorie nu au vorbit despre altceva afară de nimic. Să nu se-nţeleagă că
vorbeau despre nimic; nu, nimicul era conţinutul oricărui mesaj relevant
întrucît orice subiect demn de interes era fie înlăturat, fie redus la nimic.
Mesajele despre ceva pur şi simplu nu erau percepute. Nici un om nu era capabil
să meargă drept, cu toţii mergeau în zig-zag (stil prezent de altfel şi în
muzica acelei perioade, după cum o demonstra melodia de succes
„Zig-Zagga-Zuga-Laga”), dar asta nu se întîmpla doar pentru că în timp ce mergeau urmăreau
fotografiile despre nimic de pe ecranul smartphone-urilor, ci pentru că mergeau
spre nimic şi veneau dinspre nimic. Nimicul devenise inevitabil, avea deja
centrele de atracţie în fiecare mall, un fel de citadele ale nimicului care-i
fascinau pe oameni tocmai prin faptul că înăuntru nu se găseau decît varietăţi
nenumărate de nimic. Nimicul are nevoie de mult, are nevoie de tot: de toate
vorbele, de toţi oamenii, de orice înseamnă ceva. Era ca şi cum viaţa de nimic
a oamenilor lăsa nişte urme uşoare, vaporoase prin realitate, iar realitatea
începea să se desfacă şi să se îndepărteze în tot atîtea fragmente cîţi oameni
erau pe lume. În locul ei apărea nimicul, singurul lucru unitar, întreg şi,
aparent, de nepătruns.
Dar cine şi-ar fi putut dori să-l străpungă? Cine
şi-ar fi putut dori să iasă din solidaritatea oamenilor, să se depărteze de ei
precum o banală bucată de cer? De ce ar exista ceva mai degrabă decît nimicul? Nu
e sigur dacă Nimicului îi place să se arate, dar e limpede că oamenilor le plăcea
să-l vadă.
Şi să-l guste: roşiile lor creşteau din nimic, şi
chiar aveau gust de nimic. Acelaşi gust pe care-l avea orice altceva,
indiferent că era vorba de un aliment vegetal sau de origine animală. Poezia,
muzica şi întreaga lor cultură erau inspirate din nimic cu mult înainte ca acesta
să ia locul cerului. Chiar şi religia oamenilor devenise o religie a nimicului,
teologii nimicului afirmînd că lumea a intrat în sfîrşit în era apofatică, cea
a dezvăluirii depline a nedezvăluitului, a relevării nerelevatului, explicînd
astfel pe înţelesul tuturor noua stare de lucruri. Fireşte, nu poate fi o
întîmplare că aceşti teologi erau şi nişte respectaţi producători de pătlăgele
neperisabile, de altfel singurul gen de pătlăgele cultivat. Lumea avea nevoie
de un nou simbol al veşniciei, unul condiţionat cultural, desigur, la fel ca
orice alt simbol religios sau profan. De fapt, credincioşii chiar se mirau că
timp de atîtea veacuri au avut simboluri care ordonau lumea împărţind-o: o
stea, o semilună, o cruce. Cînd roşia era atît de potrivită! Totul o recomanda:
forma (era rotundă, deci cuprinzătoare), culoarea (roşu, precum sîngele, precum viaţa), şi, cel mai
important poate, era nealterabilă, precum viaţa veşnică (rămînea tare chiar şi
după cîteva ore de fiert). În plus, venea fix din nimic, la fel ca lumea, şi
era bună de nimic, aşa cum lumea îşi dorea că va fi la rîndul ei în acea zi
cînd nimicul va fi totul în toate.
Poate că lumea şi-ar fi împlinit visul dacă într-o
zi un copil nu ar fi desenat pe trotuar un cer. Poate că l-a desenat din
greşeală, poate că nici nu a ştiut ce desenează, poate că ar fi dorit să
deseneze o pătlăgică frumoasă şi goală pe dinăuntru. Dar nu avea cretă roşie la
el. Nu avea decît cretă galbenă, albastră şi verde. Poate că a încercat să
deseneze o pătlăgică galbenă, dar a pus-o chiar în partea de sus, în marginea
unei benzi late de culoare albastră, aşa că semăna foarte bine cu soarele. Dedesubt
a colorat cu verde o bandă mai lată, străbătută pe orizontală de o dunguţă
albastră, ca şi cum un firicel de apă străbătea cîmpul înverzit.
Primul trecător care a privit desenul s-a speriat.
S-a înverzit, s-a îngălbenit iar apoi s-a albăstrit. Nu recunoştea nimic din
desen. Toată lumea ştia desigur de soare, de cîmpii, de rîuri, dar asocierea cu
cerul era nefirească şi nu sugera nimic bun. Al doilea trecător a încercat să
salveze lumea aruncînd o găleată de apă pe desen. Astăzi gestul lui chiar este văzut
ca unul salvator, dar atunci oamenilor li s-a părut o nenorocire. Pentru că
cerul din desen s-a evaporat şi s-a ridicat în văzduh, la fel şi soarele, şi
cîmpia, şi rîul. Şi s-au tot înălţat pînă cînd au ajuns la nimicul de sus, pe
care l-au umplut. Cerul se afla din nou la locul lui. Doar că de data aceasta
tot acolo se afla şi cîmpul din desen, cu rîu cu tot.
Bineînţeles, oamenii erau foarte deştepţi, în
definitiv vorbim despre prima civilizaţie a nimicului din istorie, aşa că au
trimis un avion care să taie iarăşi cerul în două iar toate lucrurile să nu mai
însemne nimic, ca şi pînă atunci. Doar că pilotul nu era poate la fel de
inteligent. Sau poate că era tatăl băiatului sau chiar băiatul care făcuse acel
desen şi crescuse între timp sau era altcineva, un om care apucase să vadă
cerul în copilărie şi de aceea se făcuse pilot. Doar că, între timp, cerul
dispăruse iar el se angajase paznic la hangarul de avioane. În orice caz, nu se
ştie foarte bine cine era acel pilot. Ştim doar că iubea cerul, şi de aceea se
făcuse pilot. Doar nu credeţi că din dragoste pentru avioane, pentru
numeroasele butoane ale panoului cu instrumentele de bord? Sau pentru că i-ar
fi plăcut să zboare prin nimic?
Ei bine, pilotul acesta îşi orientă avionul direct
spre cîmpia din cer şi, mai mult planînd decît zburînd, de teamă să nu lase
urma nimicitoare, ateriză imediat pe ea. Ca o curiozitate, imediat după
aterizare, avionul s-a prăbuşit în capul oamenilor care aşteptau cu nimicul la
gură ca nimicul să-şi reia cursul lui firesc. După cîte se pare, în cer nu
poate rămîne decît ce este viu şi frumos. Nimicurile se-ntorc pe pămînt. Doar
că oamenii de nimic nu mai au ce face cu ele, şi nici măcar cu ei înşişi, cîtă
vreme există un cer deasupra lor. Tot ce pot face este să-l aducă în ei. Asta,
desigur, în măsura în care legea morală le-a mai lăsat puţin loc liber.