Dacă nimic din lumea aceasta nu poate anticipa realitatea împărăției Tatălui (1 Cor. 2, 9) decît cel mult „în parte” și „în ghicitură” (1 Cor. 13, 9-12), există în schimb numeroase semne care ne permit să ne facem o impresie destul de realistă despre natura iadului.
Pe măsură ce omenirea se leapădă de creștinism, lepădare realizată inclusiv în formele creștinismului cultural la care a fost convertită și ortodoxia românească recentă, iadul se vede tot mai limpede. Iar ceea ce se vede depășește ororile imaginate de creștinul medieval, astfel încît dacă un medieval ar fi avut o viziune a epocii moderne, cu siguranță și-ar fi schimbat părerea despre iad, iar cazanul cu smoală și restul setului de chinuri convenționale i s-ar fi părut suportabile, dacă nu cumva chiar de preferat în comparație cu chinurile epocii moderne.
Cu cît omul modern se străduie să se elibereze mai mult, cu atît se trezește mai înlănțuit. Libertatea modernului are natura mlaștinii și a nisipurilor mișcătoare: fiecare gest liber nu face decît să îl afunde mai repede. Însă drama omului modern nu stă doar în această cufundare în neant, ci mai ales în convingerea lui că această afundare este salvatoare și că este suficient un efort eliberator sporit pentru a ajunge pe pămîntul sigur al propriei lui împărății.
