Naționazistul român pune mai presus de orice puritatea neamului românesc, manifestare directă a purității divine. De vreme ce esența ei este divină, puritatea neamului românesc este evident indestructibilă. Tocmai în virtutea caracterului divin al neamului, el poate fi trădat, vîndut, falsificat, violat, spurcat. Dacă-l iubești cu adevărat, o vei face de fiecare dată „cu Dumnezeu înainte!” ca să nu-l doară așa tare și ca să nu se prindă decît atunci cînd nu se mai poate opune. Naționazismul este instalația de răspîndire, reciclare și repurificare a credinței în sfințenia neamului românesc prin două funcții principale: pe de o parte, prin funcția curentă de a acoperi, justifica ori șterge păcatele neamului, și, pe de alta, prin funcția superioară de a ascunde nu doar păcatele neamului, ci pînă și anularea neamului prin dislocare consensuală.
Toți naționaziștii români sunt ai neamului, adică ai noștri, chiar dacă sunt ai lor și tot ai noștri sunt și ai lor dacă jură pe puritatea neamului. Întrucît sunt ai noștri, ei pot fi oricînd ai lor pentru că dacă ai fost la un moment dat unul de-al nostru, nu vei fi niciodată cu totul unul de-al lor. Dacă ești de-al nostru, minciuna și trădarea sunt iertate dinainte și te înțelegem chiar dacă nu vei împărți cu noi cei treizeci de arginți, pentru că, în definitiv, nici noi nu am împărțit cu tine partea noastră. În lucrarea noastră sfîntă, argintul nu mai este argint, căci l-am schimbat în aur, așa cum trădarea nu mai este trădare, ci împărțire, renunțare – jertfă. Adevăratul sacrificiu constă în împărțirea valorilor nepieritoare, a lucrurilor care ne inspiră – de la Eminescu la Dumnezeu – în lupta noastră sfîntă pentru cauza naționazismului românesc: binele comun al neamului absolut.
