Indiferent că reprezintă perspectiva puterii ori cea a opoziției, a clasei dominante ori a „poporului”, a viitorului sau a trecutului, liderii de opinie ai diverselor sisteme de cunoaștere (de la bula progresistă la cea naționalistă și de la bula seculară la cea religioasă) au în comun faptul că pretind că afirmă ceea ce trebuie să știm, cînd de fapt ei vorbesc despre ceea ce consideră că trebuie să credem. Victima acestor escroci ajunge să creadă că știe în ciuda faptului că nu a făcut decît să creadă în ceva care, în ordinea dispărută a credinței creștine, era identificat drept credință falsă, deșartă ori idolatră. Adeptul unei astfel de pseudo-credințe este convins că știe și, prin urmare, că este exclus ca cineva care nu-i împărtășește convingerile să știe la rîndul lui, întrucît un astfel de individ este în primul rînd un credincios, nu un știutor și, din acest motiv, cunoașterea lui nu va fi niciodată o cunoaștere propriu-zisă chiar dacă credința lui ar fi validă întrucît orice credință reprezintă doar o categorie inferioară, reziduală a cunoașterii. Așa se explică de ce fiecare membru al celor două secte dominante de astăzi își tratează adversarul nu atît ca pe un eretic, așa cum ar fi fost normal avînd în vedere că se confruntă două credințe opuse între ele și totodată unite în opoziția lor față de creștinism, ci mai ales ca pe un idiot, mai precis ca pe un individ incapabil de înțelegere sau ca pe unul care refuză adevărurile absolute și este amuzant să vezi aerul științific cu care știutorii religioși îi ridiculizează pe știutorii progresiști și totodată solemnitatea religioasă cu care bula progresistă îi predică celei religioase.
Fie că sursele și criteriile cunoașterii sunt determinate de știință și de valorile europene, fie de sentimentul religios și de valorile neamului, în ambele cazuri cunoașterea oferită este declarată sigură întrucît a preluat caracterul infailibil al revelației, exclusă în cazul progresismului ori instrumentalizată în cazul dreptei conservatoare. Tocmai pentru că nici o cunoaștere nu este posibilă în absența unui act de credință prealabil, atunci cînd o anumită viziune despre lume pretinde că poate oferi o cunoaștere sigură în timp ce face în mod explicit abstracție de revelație și refuză totodată să admită că întemeiază această cunoaștere pe un act de credință avem de-a face cu o credință parazitară, al cărei scop real nu este cunoașterea, ci puterea, așa cum se întîmplă nu doar în cazul progresismului, ci și în cazul dreptei naționaliste și al naționalismului mistic, cu atît mai mult cu cît aici raportarea la credință în scopul exploatării ei seculare este vizibilă.
