Contrar impresiei aparent destul de răspîndită printre creștini, faptul că idolul este un fals
dumnezeu nu înseamnă că este un dumnezeu care nu există sau un dumnezeu neputincios.
Un fals dumnezeu poate fi creat oricînd prin conștiința și nevoia religioasă a
omului. Idolul este real chiar dacă este fals. Tocmai de aceea, închinarea la falși dumnezei este interzisă prin primele două porunci din Decalog.
Idolul răspunde nevoii de permanență a omului. Prin idol, omul încearcă să reziste scurgerii unui timp dezorientat prin desprinderea lui de timpul natural al succesiunii zilelor și anotimpurilor, de timpul istoric și de timpul liturgic.
Chiar dacă este creat de om, idolul are putere supraomenească. Are puterea de a-l duce pe om la moarte făcîndu-l să creadă că-l duce la viață. Falsul dumnezeu nu este creator, ci este re-creator în sensul în care redefinește realitatea. Mai precis, idolul are puterea de a falsifica înțelegerea și percepția realității. Îi poate dărui omului sentimentul real al unei împliniri false.
Mărimea idolului este determinată nu doar de mărimea și natura minciunii care-i face posibili, ci și de relația lor cu minciuna. Idolii mici și trecători o ascund. Este cazul idolilor modelor, al noutăților care le oferă idolatrilor iluzia participării la realitate prin simpla întrebuințare a unui produs sau doar a unor formule (nume de vedete, de firme, expresii la modă) consacrate în ritualul public al idolatriei globale.
În schimb, idolii mari și permanenți sunt mari nu doar prin minciuna pe care sunt întemeiați, ci mai ales prin faptul că, departe de a o ascunde, o oferă deschis ca pe singura salvare accesibilă omului: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii şi veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul” (Facerea 3, 4-5).
