Promisiunea din Apocalipsa 3, 20, „Iată, stau la ușă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide ușa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” pare să se refere în primul rînd la biserici. Însă, după cum știm foarte bine cu toții, ea se adresează totodată fiecăruia dintre noi în parte (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/03/cine-i-acolo.html).
Nu deschidem pentru că ne-am obișnuit cu această bătaie la ușă încît nici nu o mai auzim. Nu deschidem pentru că am deschis o dată și ni s-a părut că nu era nimeni. În sensul că cel care era la ușă nu corespundea așteptărilor noastre. Nu deschidem pentru că nu suntem pregătiți sau pentru că nu avem chef. Pentru că, oricum, pe noi nu ne caută nimeni. Nu deschidem pentru că nu așteptăm pe nimeni sau, dimpotrivă, pentru că am așteptat atît de mult încît ne vine tot mai greu să credem că ar mai putea veni cineva. Nu deschidem pentru că dorim să-l facem pe cel care bate să vadă cum e să aștepți.
De fapt, nu deschidem pentru că avem impresia că noi suntem stăpînii casei. Uităm că suntem făcuți, primiți, adăpostiți, hrăniți, îngrijiți și apărați de Cel care este și ușa, și casa, și viața noastră.
