duminică, 30 octombrie 2022

Învățătorii necumpătării noastre

 

Noica citează în Jurnalul filozofic vorba lui Léon Bloy „nu se știe cine dă și cine primește” pentru a defini modelul relației dintre profesor și elev. Ideea mi se pare însă corectă doar parțial; de fapt, primim ceva de fiecare dată cînd dăruim, după cum dăruim de fiecare dată cînd primim ceva. Acest lucru devine cu atît mai important în cadrul digitalizării nu doar a educației, ci și a vieții în ansamblu. Cei șapte ani de-acasă, din care au mai rămas doar vreo trei, sunt deja afectați în majoritatea familiilor din România de medierea tehnologiei. Digitalizarea educației din școală este precedată de digitalizarea vieții de familie: marea problemă a copiilor încă din primul an de școală este nu cum să asimileze materia, ci cum să reziste departe de smartphone în timpul orelor de clasă. Ceea ce au primit deja prin interesul acordat dispozitivelor inteligente și internetului îi afectează pe copii în mod poate iremediabil. Prin intermediul computerului, omul a primit „nemăsuratul faptei”, cum descria Noica „darul” spiritului științific modern („Cumpăt, computer și cumpătul vremii” în Cuvînt împreună despre rostirea românească, Humanitas, 1996, p. 125). Puterea de a întrebuința nevătămați computerul este dată de sănătatea cumpătului nostru, spunea Noica în eseul respectiv:

 

„O lume a calculului, cum va fi tot mai mult lumea de mîine, stă cu incalculabilul ei în fața cugetelor. Ea le dă realități noi, înțelesuri noi, ba vrea să le impună şi limbaje noi. S-ar putea ca unele limbi să consimtă mai lesne preschimbării lor cu limbajul. Altele, cum este şi limba noastră, nu.” (ibid.)

 

Dar chiar dacă limba noastră și-a păstrat cumpătul, majoritatea românilor a preferat limbii române limbajul care promitea „realități și înțelesuri noi”. Nu este vorba doar despre limbajul dispozitivelor inteligente, ci mai ales despre limbajul ideologiei societății deschise, care a constrîns spiritului românesc la o ne-cumpătare prezentată drept deschidere autentică. Este important însă de amintit că această „deschidere” a fost introdusă în România de discipolii lui Noica împreună cu proprii lor discipoli. Este vorba tocmai despre „învățătorii” formați de Noica fie direct la Păltiniș, fie indirect prin opera sa.

Cine sunt acești „învățători”? Sunt cei care știu cum să-l întîrzie pe tînăr; sunt cei care știu să-i deschidă pe tineri nu spre realitate, ci față de sine, mijlocitori ai sinelui tînărului, nu ai realității; sunt cei care-i „salvează” pe tineri nu doar de școala clasică, ci și de propria familie. Sunt Don Juani, cuceritori, sunt cei care știu cum să-i conserve, să-i prelungească tînărului o tinerețe fără bătrînețe, în timp ce viața fără de moarte a fost realizată de teologii ortodocși care au descoperit nemurirea sufletului împreună cu maeștrii New Age (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/09/tineretea-fara-batrinete-bor.html). Lumea infantilizată de astăzi, imaturitatea și iresponsabilitatea tot mai răspîndite, sunt nu doar rezultatul societății de consum, al secularismului și al unei dependențe crescînde de computer, ci mai ales al unui nou model de educație care seamănă atît de mult cu unele propuneri din Jurnalul filozofic al lui Noica încît uneori ai impresia că reforma educației din România pare inspirată de acestea (vezi mai jos cîteva citate sugestive din ediția Humanitas, 1990).

De aceea, observația lui Bloy „nu se știe cine dă și cine primește” (pe care Noica voia să o folosească ca motto pentru Școala lui, Jurnal filozofic, p. 27) este importantă nu doar pentru că ne spune că fiecare are ceva de dăruit, indiferent de locul și de rolul său, ci mai ales pentru că ne face să ne gîndim la ce anume se dăruiește, ce anume se primește. Și, tocmai de aceea, este esențial să știm cine dăruiește.

 

*

 

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din cînd în cînd e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus).” (p. 7-8)

 

„Gîndul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai «lecții» . O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sînt mult mai educative decît o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate «gîndul unic», de care vorbea Pârvan).

Cred că Școala asta trebuie făcută.” (p. 9)

 

„O școală în care profesorul nu învață și el e o absurditate. Cred că am găsit un motto pentru Școala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Léon Bloy: «Nu se știe cine dă și cine primește.»” (p. 27)

 

„Filozofia ca donjuanism. Pe lîngă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze.

Esențialul e să cucerești. Nu să accepți. Nu să știi.” (p. 40)

 

„Esențialul e să prelungești tinerețea ; cu orice mijloace, deci chiar prin timiditate. Caci toate «animalele superioare» au o tinerețe lungă. (Asta o știu sigur din biologie).

De aci lupta dintre învățătorul adevărat și părinte. Profesorii obișnuiți conspiră cu părinții în a maturiza pe tînăr; în a-i da cunoștințele necesare – spun ei – în a-l pregăti pentru viață, spun ceilalți. Atunci intervine Învățătorul. Tînărul nu știe să se apere singur, să-și apere singur ce are mai bun: propria sa tinerețe; căci chiar în el sunt unele îndemnuri, ispite, instincte pur și simplu, care îl trimit la maturitate. Și totuși în inima lui stăruie o nostalgie de calitate: el caută ucenicia, caută Învățătorul.

O, ce frumoase lucruri se petrec acum, între 20 și 25 de ani! Părinții îi dau brînci în viață ; profesorii îi eliberează diplome; lumea înconjurătoare îi deschide porți; instinctele de afirmare îi dau ghes. Și el? El șovăie încă. Dar e clar, spun ei: uite aici un post, uite aci o partidă, uite dincoace o încadrare posibilă. Ce mai aștepți?

Nu, el așteaptă. Ceva așteaptă în el. Ceva întîrzie în el. Ferice de cei care, în clipa aceea de cumpănă, întîlnesc un mare întîrzietor?” (p. 97-98).