Chiar dacă orice erezie duce mai devreme sau mai tîrziu la apostazie, există o formă de erezie care echivalează direct cu apostazia. Dacă erezia aduce modificări grave credinței ortodoxe, apostazia o anulează. Nu mă refer aici la apostazia clasică prin care cineva renunța la o credință definită în schimbul altei credințe definite sau pur și simplu pentru că nu-l mai interesa credința, oricare ar fi fost aceea. Mă refer la renunțarea interioară la o credință în schimbul aderării interioare la alta în timp ce este păstrată o formă exterioară de atașament față de credința originală. Această formă de apostazie ascunsă este posibilă doar acolo unde o biserică sau o comunitate religioasă întrețin public o credință ortodoxă formală în timp ce practică sau permit o credință deviantă, așa cum se întîmplă în BOR de aproape două decenii, unde credința reală în Dumnezeul care ne convine este practicată sub acoperirea credinței ireale în fostul Dumnezeu al Bisericii, Tradiției și Scripturii. Este o situație inedită în istoria creștinismului, determinată de posibilitatea – de neînțeles pentru generațiile anterioare de creștini – prin care un credincios poate abandona interior credința creștină în timp ce este convins că rămîne în Biserică în ciuda faptului că îmbrățișează o credință total subiectivă, confortabilă, adaptată nevoilor și intereselor sale de moment precum și lucrurilor la modă. Asistăm la apariția unui tip de disociere cognitivă extrem de complicată, diferită de cea care definea comportamentul generațiilor apostate anterioare, care erau indiferente religios la nivel personal în ciuda faptului că se declarau creștine formal.
Consultînd etimologia cuvîntului, am aflat că apostat/apostazie vin din grecescul „apostanai” care însemna „a sta deoparte sau departe de”. Apostatul este cel care se așază prost în propria credință iar șansele unei proaste așezări sunt cu atît mai mari cu cît această așezare greșită este deja permisă ori încurajată de credința respectivă. Erezia, (gr. „hairesis”, „alegere, preferință”) ne așază departe de credință așa cum apostazia duce la erezie. Noul creștinism se deosebește de cel vechi prin caracterul lui incluziv, care permite așezarea la o distanță confortabilă de Dumnezeu, conștient de faptul că nu se poate sta confortabil pe cruce.
