Este clar, rușii îi plătesc pe naționaliști, eurosceptici, anti-liberali, conservatori, creștini tradiționali, familiile tradiționale, pe falșii Mesia și, foarte probabil, chiar și pe cel adevărat. Dar cine îi plătește pe ruși ca aceștia să confirme scenariul occidental? Cine îi plătește să fie atît de proști? Dacă ar urmări să dezinformeze cetățenii din UE, Kremlinul ar trebui să-și protejeze oamenii, nu să-i aprecieze public tocmai pe cei suspectați că fac conștient sau inconștient jocul Rusiei. Dacă ar vrea să împrăștie confuzie și neîncredere, Rusia ar trebui să-și manifeste simpatia față de adversarii ei direcți. Astfel, Macron și von der Leyen ar trebui să fie descriși în media rusă de stat ca modele de lideri inspirați, instituțiile UE salutate ca forme de guvernare democratice în special după comiterea unui nou abuz, anularea alegerilor din România interpretată ca un exercițiu firesc, specific unei democrații mature și puternice în timp ce victoria lui Nicușor Dan ar fi trebuit apreciată drept victoria unui partener de încredere al lui Putin. În schimb, liderii ruși regretă că cei care sunt bănuiți de simpatii ruse au pierdut alegerile și consideră suspectă victoria candidatului pro-occidental! Reacția autorităților ruse confirmă punctual așteptările segmentului pro-occidental, ceea ce este destul de curios dacă ținem cont de prestigiul de maeștri ai dezinformării pe care l-au dobîndit din 1917 pînă astăzi. Sigur, dacă interesul național ar fi reprezentat în România de patrioți veritabili, precum românii demni și onorabili din trecut (precizez că nu-i includ printre ei nici pe naționaliștii legionari, nici pe naționaliștii comuniști) a căror memorie este călcată în picioare de impostorii de astăzi care pretind nu doar că-i urmează, ci și, culmea nerușinării, că-i reprezintă, atunci preocuparea Moscovei pentru compromiterea lor ar avea sens. Dar cînd naționalismul este reprezentat în România de niște caricaturi grotești ale generațiilor de patrioți din trecut, creditul acordat de Kremlin acestor impostori servește mai degrabă interesele UE de compromitere a cauzei naționale prin asocierea ei cu tot ce este mai rău.
Marea performanță a „mișcării
suveraniste” din România constă în consolidarea convingerii generale că oricît de bune
ar fi calitățile și virtuțile naționalismului, defectele lui le copleșesc. Mai
precis, oricît ar fi de bun în anumite privințe, naționalismul rămîne în ansamblu infinit de rău și, de aceea,
oricît ar fi de rea în anumite privințe, societatea deschisă este infinit de bună în ansamblu. După cum a demonstrat-o de altfel și rezultatul alegerilor încheiate în 18 mai, atît succesul, cît și eșecul naționalismului de grotă, precum cel permis
și, de fapt, încurajat în România exact în acest scop, justifică alternativa
occidentală, ai cărei reprezentați se aflau de mai multă vreme într-o criză de legitimitate, agravată după decizia
istorică din 6 decembrie 2024 de anulare a alegerilor. Din acest punct de
vedere, aș spune că voturile primite de Nicușor Dan în 18 mai au fost anti-naționaliste
în primul rînd și pro-europene în al doilea, iar implicarea rusă prin
declarații aparent contra-productive pentru interesele rusești a contat decisiv
în mobilizarea anti-rusească a populației din România. Prin urmare, interferență
rusă în alegerile din România este responsabilă mai degrabă de înfrîngerea lui Simion
și de victoria lui Nicușor Dan, ceea ce ar trebui să ne facă să ne gîndim mai
serios fie la prostia rușilor, fie la posibilitatea ca jocul lor să fie ceva
mai complicat decît pare, ambele posibilități trebuind să ne facă mai rezervați față de explicațiile și optimismul intelighenției românești.
