Problema cea mai gravă nu este că identitatea actuală a celor care-și declară apartenența la poporul român este întemeiată pe ostilitate (față de UE, globalism, capitalism, mișcarea LGBT, complexul politico-medical-tehno-militar, intelectuali, Soros), ci faptul că această identitate are în esența ei o natură politică, elementul creștin fiind încorporat doar în măsura în care a fost politizat în prealabil, fiind făcut compatibil cu acest tip de naționalism prin mitologizarea pseudo-creștină a caracterului etnic. Aici trebuie să fac două precizări. În primul rînd, problema nu este dimensiunea mitologică a caracterului etnic, absolut normală în sine, ci subordonarea politică a acestei dimensiuni, idee valorificată politic de gînditorii romantici și realizată în România de legionari, apoi de comuniști, iar, după 1990, prin unificarea celor două grupuri într-un complex legionar-comunist asigurat de liantul ortodoxiei mutante. În al doilea rînd, cînd mă refer aici la politic, am în vedere acel ansamblu de norme și instituții puse în slujba transformării societății și a indivizilor în acord cu un scop determinat exclusiv rațional, în cazul liberal, sau în acord cu o rațiune care admite și elemente tradiționale, în cel naționalist.
Deși această redefinire politică a „poporului” corespunde perfect naturii politice, asumate programatic, a identității societății civile din România (în ambele ei versiuni, creștin democrată și progresist seculară), ea este ignorată de apologeții „României eterne”, convinși că restaurarea României profunde este posibilă și prin decret prezidențial. Ca urmare a ideologizării conștiinței naționale, apartenența la neam este falsificată iar reacția de respingere a încercărilor de înstrăinare devine la rîndul ei politică, ceea ce face ca recunoașterea lor să se realizeze doar în măsura în care acestea dobîndesc o expresie politică.
Acest tip de atenție politică a înlocuit atenția spirituală cultivată de poporul român în trecut, făcîndu-i pe cei afectați de ea să creadă 1.) că răul vine doar din direcția sistemului, 2.) că sistemul este doar politic, 3.) că politicul este forma organizată doar a proiectului de rescriere progresist-seculară a naturii umane, ceea ce-i face incapabili să vadă, de pildă, că proiectele de tip „gain-of-function” (dezvoltare biologică prin modificare genetică) sunt mai eficiente ca inginerii sociale în privința modificării individuale decît ingineria genetică. Noutatea acestor inginerii sociale este capacitatea lor de a cuprinde și programe spirituale, fapt care explică atît înlocuirea îndrumătorilor spirituali din Biserică cu instructori de dezvoltare personală, cît și ușurința cu care trumpismul a dobîndit o expresie românească așa cum, în ultimul deceniu interbelic, legionarismul adapta cultura populară românească și conștiința națională la nazism și fascism. Deși trumpismul este esențial diferit de fascism și nazism, semnificativă în aceste episoade distincte este de fiecare dată pierderea conștiinței identității naționale pe măsura politizării ei (în sensul în care am definit politicul la începutul textului) și, culmea ironiei, tocmai în numele restaurării acestei identități.
