miercuri, 27 ianuarie 2016

Cel care se-ntoarce din morți



To have ghosts, one must have a past for ghosts to emerge from; and one must believe in a spiritual world to recognize spirits. Otherwise, the skeleton in the closet becomes an old coat that someone knocked down. Alas for raw head and bloody bones.” –Russell Kirk, diary entry, October 30, 1948.
 


Cel care se-ntoarce din morți, „The Revenant”, se-ntoarce după cineva. După cine se-ntoarce Hugo Glass în filmul lui Iñárritu? Inițial, după ucigașul fiului său, iar acest lucru ocupă o mare parte din desfășurarea filmului. Dar Glass continuă să meargă și după ce a renunțat la răzbunare înțelegînd, din observația lui Fitzgerald, că „răzbunarea nu-i va aduce fiul înapoi”. În cele din urmă, Glass descoperă că e ceva ce-i poate aduce fiul înapoi. Poate un alt fiu. Sau poate fiul altcuiva. Glass părăsește malul rîului și, ajuns în vîrful dealului, își mută privirea de la viziunea soției lui către spectator.
Filmul se termină cu această imagine a lui Glass, devenită la rîndul ei o viziune pentru spectator. Filmul nu mai este doar un film, spectatorul nu mai este doar un spectator: este un om vizitat de un strigoi. Dar de ce ar veni după noi un vînător din teritoriile de la Frontieră de acum două sute de ani? Ce vrea să ne spună această fantomă?
Lăsînd deoparte animalele sălbatice, precum ursul care-l rănește pe Glass, în filmul The Revenant sunt două feluri de sălbatici: pieile-roșii și albii. Dar albii, civilizații, sunt de fapt singurii sălbatici. Nu mi se pare că filmul ar cădea în falsa opoziție a „albului rău” vs. „sălbaticul bun”, așa cum consideră cineva (http://www.nybooks.com/daily/2016/01/07/bearman-inarritu-the-revenant/). Sunt și albi „buni” în film, după cum sunt și sălbatici „răi”. Sălbăticia ca inumanitate nu este determinată aici doar de egoism și cruzime. Albii sunt sălbatici, dar nu doar pentru că încearcă să le vîndă indienilor blănurile care le aparțineau de drept. Nu doar pentru că-l abandonează pe Glass, sau pentru că ucid și violează de fiecare dată cînd dau peste indieni. Nu doar pentru că unul dintre ei îl ucide pe fiul lui Glass. Ci pentru că oamenii ăștia nu căutau pe nimeni. Se puteau duce oriunde, dar nu aveau nicăieri unde să se-ntoarcă. Indienii Arikara străbăteau întregul ținut în căutarea fiicei șefului de trib. Glass mergea în căutarea ucigașului fiului său. Însă albii se duceau doar după piei. Asta cînd nu erau ocupați cu civilizarea indienilor. Mai precis, cu masacrarea lor.
De douăzeci și șase de ani suntem și noi supuși civilizării. Nu-i de mirare că am rămas atît de puțini. Doar fantomele mai pot ajunge pînă la noi, atît de mult ne-am rătăcit în moarte. Glass vine să ne amintească importanța rădăcinilor; a ocrotirii locurilor și apărării celor care nu se pot apăra. Vine să ne îndemne să rămînem sălbatici, dacă civilizația nu înseamnă decît că ne putem păstra doar scalpurile, nu și fiii, care ne sunt arși în maternități sau în cluburi, răpiți din casă de guvernul unor țări străine, schilodiți de un sistem de educație în derivă sau despărțiți de părinții lor, care sunt îndemnați să plece să lucreze în străinătate de misionarii civilizării României cu prețul depopulării ei și al înstrăinării locuitorilor ei. Glass ne spune să nu ne creștem copiii ca pe niște străini, să vorbim cu ei în limba noastră, să continuăm să vorbim în Pawnee. Nu neapărat cu „harbuz” și „curechi”, dar cel puțin să focusăm și să lecturăm mai rar și să luăm aminte și să citim mai des. Mai ales, Glass se uită la noi pentru ca noi să vedem golul din privirea lui. Și să învățăm astfel cum să ne uităm la copiii noștri.