În cîte feluri poți scrie
cuvîntul „sfîrșit”? Nu în prea multe, mai ales în comparație cu felurile în care
poți scrie despre sfîrșit. La încheierea aprecierilor despre sfîrșit
consideri că ți-ai cîștigat dreptul de a scrie cuvîntul întreg: s f
î r ș
i t. Îl poți silabisi dacă
vrei, așa cum silabisea mama lui Julian Barnes cuvîntul „înțelegere” cu puțin
înainte de a muri. Îl scrii de două, trei ori, poate prudent la început, iar
apoi cu un sentiment tot mai puternic de ușurare. Cînd îl scrii pentru ultima
dată, gestul ajunge să reprezinte o victorie. Anticipată de altfel, dacă nu
de-a dreptul promisă, de foșnetul fiecărei pagini întoarse. Împreună cu
scriitorul, condus de scriitor, cititorul contemplă acum, în siguranță, sfîrșitul
– groapa.
Cum îți poți înfrînge
frica de moarte? Prin în-țe-le-ge-re? Dar
poate moartea să fie înțeleasă? Putem înțelege vreun lucru în afară de
cele care nu au nevoie de înțelegere? Ce fel de lucru e moartea? Poate că nu-ți poți înfrînge frica de moarte. Poți în schimb să încerci altceva: să umpli groapa, tot așa cum poți umple timpul cu materia, cu trupul unei cărți pe
care tocmai ai citit-o: „Hei, ia așteptați puțin, nu vedeți că groapa asta e
plină? Nu mă puteți băga aici!”
Dar e plină cu nimicuri;
în orice caz, cu lucruri care nu echilibrează, prin gravitate, nimicul morții.
În fotografia de pe
coperta cărții lui Julian Barnes, Nimicul de temut (Nemira, 2009, 2014),
autorul se află singur la masă. Poate aceeași masă la care se întîlnea vineri la
prînz, iar apoi chiar și numai o dată pe an cu puținii prieteni rămași prin
preajmă?
Personajul te privește în
ochi. Te aștepta. Merită să te oprești pentru cîteva ceasuri la masa lui,
fie și numai pentru a descoperi cum poate moartea să fie în același timp un
nimic de care nu ai de ce să te temi și totodată nimicul, deci lucrul de care
ar trebui să-ți fie groază.
