vineri, 1 ianuarie 2016

Rătăcitorii și călăuzele lor



A-i vorbi unui om care rătăcește despre importanța căutării este ca și cum l-ai condamna la o rătăcire nesfîrșită. Nu poți căuta nimic cînd rătăcești. Tocmai de aceea rătăcești, pentru că nu știi sau ai uitat că ar fi ceva de căutat. Nu rătăcești pentru că pierzi drumul, ci pentru că nu mai există nici un drum. Drumul spre tine însuți, spre casă, spre Graal, Iertare, Împăcare, Pace, Domnul, Împărăție, nu are nici un sens pentru cel care rătăcește. Nu pierderea acestor lucruri îl face pe cineva să rătăcească, ci absența lor. Chiar dacă ar da întîmplător peste lucrurile care merită căutate și care i-ar sfîrși rătăcirea, transformînd-o într-o căutare, rătăcitorul tot nu le-ar putea recunoaște. Călăuza lui Tarkovski reprezintă o încercare de a transforma niște rătăcitori în căutători. Dar nu știu cît sens mai are o asemenea încercare într-o cultură ca a noastră unde rătăcirea este asimilată căutării.
Este adevărat că dl Pleșu, una dintre călăuzele statornice din peisajul românesc post-decembrist, deplîngea recent fenomenul rătăcirii, semnalînd neputința rătăcitorilor de a realiza un dialog:

Se schimbă mesaje previzibile, limbajul standardizat e în ofensivă, prescurtările, codul cîștigă teren. Cantitativ, trăim, prin Internet, într-un ocean de cuvinte, dar într-un ocean sterp, asemănător cu tăcerea. Volubilitatea unui popor de singuratici e, în realitate, non-comunicare, autism, suspensie a spiritului comunitar.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/cultura-dialogului-declin).

Dar dacă definești sistematic și la nesfîrșit pe cineva doar prin grija pentru capra vecinului, nu trebuie să te mire că omul acela își pierde interesul nu doar pentru vecin, ci și pentru el însuși. Potecile dintre vecini au fost năpădite de bălăriile cultivate de cei care au distrus cultura vecinului în România, văzînd de pildă în sentimentul solidarității o piedică în calea spiritului civic și inițiativei individuale.
Se pare că tema „căutării” l-a ajuns din urmă pe dl Pleșu, și l-a găsit singur. Lucrul îl incomodează, evident, dar nu la fel de mult precum îl deranjează efortul unora precum Dan Puric (http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cum-s-a-inventat-conflict-andrei-plesu-dan-puric-1_56814afc37115986c6e65951/index.html), de a le aminti românilor că au o casă, un loc al lor.
Sigur că există impostură în ambele cazuri (vezi aici o lucidă și curajoasă – avînd în vedere cohortele de admiratori ai celor doi – abordare a diferențelor, dar și asemănărilor dintre Pleșu și Puric: https://alexandruracu.wordpress.com/2015/12/30/marele-meci-din-finalul-unui-an-dramatic-plesu-contra-puric/). De partea domnului Pleșu, care vorbește despre căutare cînd habar nu are de casă (dacă nu cumva refuză să știe de casă). Și de partea maestrului Puric, care vorbește despre întoarcerea acasă de parcă ar fi un drum la fel de lesne de făcut precum cel spre sala unde tocmai și-a programat ultima conferință.