miercuri, 4 mai 2016

Stînga by default



Una dintre informațiile care-ți sînt servite în România odată cu maturizarea ta politică este că în America lucrurile stau diferit față de România: acolo stînga nu e democrată (sau nu e cu adevărat democrată), în timp ce conservatorii sînt singurii cu adevărat democrați. Dar lucrurile sînt diferite în România nu pentru că există o stîngă democrată, ci pentru că aici nu există nici o dreaptă reală, dincolo de elita care se declară „de dreapta”. De ce preferă membrii ei să se recomande astfel, nu este foarte clar. Poate că nici nu au un alt motiv în afara faptului că așa scrie pe ecusonul pe care-l primesc o dată cu fișa postului și cardul American Express.
Nu știu dacă s-a subliniat îndeajuns coincidența dintre electoratul tradițional al stîngii din România și cel al dreptei din SUA. Interesant e că elita românească de dreapta disprețuiește electoratul stîngii, în ciuda faptului că județele care votează cu PSD-ul ar vota, în context american, cu Partidul Republican. Asta ar explica poate relația ceva mai încordată pe care elita de dreapta românească o are cu electoratul de dreapta, care, în SUA, ar vota cu democrații. Pentru că, în România, electoratul de dreapta este liberal, exact în sensul incriminat de republicani în SUA: este ateu, tolerant, pro-choice, relativist, etc.  
Aceasta înseamnă că votul dat, în România, stîngii, nu este neapărat unul pentru inerție economică pentru că protecție socială. Este, sau cel puțin era totodată unul acordat în vederea conservării unui mod de viață. A unor valori morale. „Nu ne vindem țara!” nu era doar un slogan anti-occidental; era totodată un îndemn la fidelitate, stabilitate și continuitate.
Dincolo de unele asemănări dintre momentul „Piața Universității” și protestele de la Universitatea Columbia din 1968 (https://en.wikipedia.org/wiki/Columbia_University_protests_of_1968), cultura Pieței se afla în prelungirea mișcării contra-culturale americane a anilor ’60. Un fenomen de stînga, care a fost denunțat și respins ca atare de dreapta americană. Se poate ca mișcarea Pieței Universității să fi fost una democrată în sens american, deci de stînga? Comunismul nu era contestat în Piață în numele poporului român și istoriei lui, ci în numele Woodstock-ului. Adică în numele unei alte libertăți, a cărei experiență poporul nu o făcuse și nici nu dorea să o facă. Se poate ca ostilitatea cu care Piața a fost întîmpinată de lumea simplă românească, de lumea blue-collar, să fie similară celei cu care hippioții au fost întîmpinați de conservatorii americani cu trei decenii mai devreme? Am putea să-i întrebăm direct pe băieții de la ghișeu, desigur, dar mă tem că aceasta este una dintre acele dileme în legătură cu care li s-a recomandat să răspundă printr-o întrebare.
Datorită dreptei, elitiste și infatuate, stînga a ajuns să fie percepută de români ca un apărător al credinței, al „lucrurilor permanente”. Acesta este contextul în care Patriarhul Daniel l-a decorat pe Liviu Dragnea, dincolo de calculele lui personale. A-i acorda lui Dragnea ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” însemna un vot de încredere nu pentru Dragnea, așa cum am presupus în mod greșit la un moment dat (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/10/marturisiri-adevarate.html și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/09/credinta-patriotism-etc.html), ci în primul rînd pentru PF Daniel. Patriarhul încerca astfel să împrumute o parte din popularitatea, prestigiul, autoritatea și încrederea de care se bucura omul politic de stînga.
Tot ce a trebuit să facă stînga pentru a reuși în România a fost să fie ea însăși. Să nu se schimbe. PSD-ul poate supraviețui oricărui scandal, dar nu va supraviețui schimbării. PSD-ul va muri în epoca Firea, care promite multi-culti și cultul diferenței. Iohannis nu a cîștigat pentru că nu a fost Ponta, ci doar pentru că Ponta nu a mai fost el însuși. Pentru că a încercat să se desprindă de trecut, singurul lucru care a făcut și a păstrat partidul. Dar indiferent cine va cîștiga alegerile, stînga tradițională, sau „dreapta” multi-culti, ele vor fi cîștigate tot de stînga. Iar elita de dreapta se va simți îndreptățită să disprețuiască în continuare pe toată lumea.
Cînd elita nu-și reprezintă poporul, poporul ajunge să-și reprezinte elita. În felul acesta, toată lumea sfîrșește prin a disprețui pe toată lumea. [1] Iar într-o atmosferă de dispreț general, totalitarismele nu pot decît să prospere.  

Notă:

[1] Într-un articol-bilanț, dl Patapievici enumera „raţiunile pentru care adepţii români ai marxismului merită dispreţuiţi” http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/horia-roman-patapievici-marxismul-si-romanii/ Cred că ultimii douăzeci și șase de ani ne-au oferit destule motive pentru a-i detesta în egală măsură pe adepții români ai capitalismului.