În mod normal nu ar fi trebuit să alegem, ci să le
dorim şi pe unele, şi pe celelalte. Din păcate, românii se văd nevoiţi să
aleagă nu din pricina unui presupus curent secularist, cît din cauza ierarhiei
BOR, a cărei lăcomie rivalizează izbitor cu cea a politicienilor. Catedrala
Mîntuirii Neamului ar trebui să fie locul vindecării neamului, deci tot un fel
de spital. Dar cine se poate vindeca printr-un apel la vanitate? Dacă tot nu
putem avea o ţară ca afară, măcar să avem o catedrală ca afară, nu? Cum se
poate mîntui cineva, nu mai zic de un neam, într-o clădire a cărei construcţie
a fost justificată prin nevoia nu de pocăinţă, ci de spaţiu confortabil pentru
delegaţiile străine? Singurul secularism care afectează ortodoxia românească de
astăzi este secularismul BOR.
În urma unei călătorii pe la nişte mănăstiri din
Oltenia, Grigore Alexandrescu observă cu durere nesimţirea unor clerici
manifestată în contextul unei credinţe „care slăbeşte din zi în zi.” Cu
acuitatea maestrului fabulei, autorul pare să sugereze că următorii apostolilor
ar merita bani şi pentru spitale, dacă nu şi-ar bate joc de catedrale, mai
precis, de cei care ar îndrăzni să le viziteze fără a avea cardul la ei:
„În puţina vreme cît mai zăbovirăm la Bistriţa,
călugării ne spuseră multe despre ticăloşia lor şi obiceiurile aristocratice
ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsura cu patru cai, cu un
surugiu care striga de îţi lua auzul şi cu doi dorobanţi ce îi eram datori
prieteneştii îngrijiri a cîrmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în
primejdie să mînem afara din mănăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi
care vin pe jos şi fără suită.
După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu
suntem toţi deopotrivă, şi în locaşul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii
apostolilor, uitînd adevărul acesta şi cercetînd cu scumpătate distincţiile
societăţii, te primesc bine dacă vei fi boier, şi încă boier mare; mai puţin
bine dacă vei fi neguţătoriu, iar de vei fi ţăran te poftesc afară.
Apoi se plîng ca stăpînirea îi nedreptăţeşte, luînd
o parte din veniturile mănăstireşti pentru trebuinţele statului; stăpînirea
le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviinţă, şi încă să facă şi ceva bunătăţi;
să ne arate dar bunătăţile care le fac, sau care le-au făcut, chiar pînă să nu
li se ia aceste venituri; să ne arate fetele sărace care le-au ajutat, copiii săraci
care i-au pus în şcoale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate
acestea, şi atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă
să li se mai adaoge. Cei dintîi călugări cărora li s-au încredinţat direcţia mănăstirilor
s-au arătat vrednici de sarcina lor şi au împlinit în cuget curat dorinţa
fundatorilor; dar alţii mai tîrziu, molipsindu-se de patimile şi vanităţile care
muncesc societatea, au vrut sa adune comori şi să înoate în aur. Dumnezeiescul
fiu al Marii era sărac şi smerit, iar oamenii care au făcut jurămînt de sărăcie
şi de smerenie s-au întrecut la bogăţii şi au preumblat trufia lor în mijlocul
obştii. Ştiu că sînt la aceasta excepţie vrednice de cinste, dar aş dori să fie
încă mai multe, pentru interesul unei credinţe care slăbeşte din zi în zi, care
nu s-a întins atît decît prin morala sa cea desăvîrşită, prin abnegaţie şi
iubire de omenire, şi al căria întemeietor zicea ucenicilor săi: «Cel dintîi
dintre voi să fie cel din urmă»”.
(Grigore Alexandrescu, „Memorial de călătorie”, în
volumul Fabule şi alte scrieri,
Editura pentru literatură, 1967, pp. 253-254, şi pe internet la adresa http://www.grigorealexandrescu.ro/opere/proza/bistrita_incheiere.html#.VznNsDE0-So).
