marți, 24 mai 2016

Ortodoxia, între experiența exilului și cea a dezrădăcinării



Mă întreb dacă nu cumva Mîșkin „eşuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat”, după cum observă cu fineţe Al. Racu într-o replică salutară (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/23/religia-domnului-gabriel-liiceanu/)  dată unui articol recent al dlui Liiceanu (http://www.contributors.ro/cultura/exista-catedrale-ale-%E2%80%9Emantuirii-neamului%E2%80%9D/). Al. Racu precizează: „Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepământene, tot acolo sfârşeşte.”
Sigur, după cum arată Al. Racu, dl Liiceanu respinge ideea mîntuirii neamului și, implicit, proiectul Catedralei, în numele unui creștinism care are chiar mai puțin de-a face cu Fiul întrupat al lui Dumnezeu decît ar avea posibilitatea mîntuirii neamului. Evenimentul cu adevărat important în legătură cu această problemă a fost cel constituit de vizita la București a părintelui Andrew Louth. Părintele Louth a susținut cu aproape două săptămîni în urmă o conferință în dimineața zilei de 12 mai la Facultatea de Filosofie din București, participînd în după-amiaza aceleiași zile la un dialog la Librăria Bizantină (https://www.youtube.com/watch?v=Y4TkudbGeMI). Vizita părintelui Louth are de-a face cu ultima sa lucrare, în curs de apariție în România, Modern Orthodox Thinkers (http://www.amazon.com/Modern-Orthodox-Thinkers-Philokalia-Present/dp/0830851216).
Cu speranța că înregistrarea conferinței va fi postată pe internet, voi spune că, în principal, părintele Louth a vorbit despre descoperirea Filocaliei și a experienței rugăciunii de rușii din exil de la începutul secolului XX. Filocalia era răspunsul la întrebarea lor esențială: „Ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” Rușii au pierdut o țară, o țară unde a fi rus însemna a fi creștin ortodox, dar au descoperit sobornicitatea, posibilitatea de a fi împreună în cadrul liturghiei și comuniunii euharistice. Această experiență a marcat destinul întregii teologii ortodoxe, redefinind relația dintre patrie și Biserică, dintre experiența liturgică și cea a tradiției neptice. Cele două aspecte (patrie-Biserică, pe de o parte, liturghie-mistică, pe de alta) au fost astfel în mod fericit atinse împreună, în cadrul aceleiași zile. Deși nu am reușit să ajung și la Librăria Bizantină, există, din fericire, înregistrarea video, care a păstrat și scăpările supărătoare ale translatorului (dintre care cea mai gravă mi se pare cea de la 1:08:50–1:09:30, unde afirmația părintelui Louth „am încercat să arăt cît de mult s-a împotrivit teologia ortodoxă la excluderea experienței neptice din teologie” este tradusă prin „să arăt cît de rezistentă a fost credința ortodoxă în ultimele secole în a exclude experiența neptică din teologia ortodoxă”).
O precizare importantă făcută de părintele Louth, care nu considera ideea neamului creștin o idee inerent greșită din punct de vedere teologic, e că identificarea creștinismului cu o anumită orînduire din istorie a putut funcționa întrucît imperiul (roman, bizantin) avea o calitate sau aspirație universală. Dar această identificare a devenit periculoasă o dată cu apariția națiunilor-stat.
Dar poate că tocmai ideea sobornicității ar putea salva ideea de patrie creștină, respectiv de neam creștin. Nu am avut posibilitatea de a-l întreba pe părintele Louth despre acest lucru, în parte și pentru că întrebarea mea, după cum se poate vedea în continuare, presupunea această serie de întrebări (majoritatea, retorice):
Este sobornicitatea un mod de a transcende, sublima, depăși sau suprima tema patriei sau a neamului? În ce sens este sobornicitatea o soluție: ca o posibilitate de desprindere, de renunțare la patrie, sau de salvare a ei? În ce măsură experiența pe care rușii o avuseseră deja în țară i-a ajutat să descopere sobornicitatea și tradiția filocalică? Este posibil ca felul de viață modelat de cultura creștină rusă să-i fi ajutat în descoperirea sobornicității tot atît de mult cum i-a ajutat experiența ulterioară a exilului? Este posibil ca emigranții ruși să fi descoperit sobornicitatea pentru că, într-un fel, o făcuseră deja? În ce fel ar putea experiența lor să ajute actuala generație de creștini, dislocată de la bun început de orice experiență a istoriei, culturii și tradiției lor creștine? Astăzi întrebarea nu mai este „ce înseamnă să fii creștin ortodox într-o țară străină?” ci, mai degrabă, „cum poate o persoană dezrădăcinată și alienată să fie creștină?” Cum poate fi creștin cineva care este deja străin în propria lui țară? Cum să fii creștin cînd nu ești nicăieri acasă, cînd ești lipsit de noțiunea lui „acasă”? Poți tînji după locuința cerească cînd ești lipsit de conștiința celei pămîntești? Noi nu ne aflăm, astăzi, în situația exilului, ci în cea a dezrădăcinării. Oamenii nu mai sînt legați de sentimentul pierderii, ci de acela al dezorientării. Iar cel mai grav e că nici măcar nu sînt conștienți de asta. Pierderea doare, iar amintirea ei este o sursă de permanentă suferință. Dar într-o lume în care fiecare este invitat să fie propria lui călăuză, dezorientarea este normală și chiar un semn de sănătate.
Am observat că în cadrul ambelor întîlniri părintele Schmemann nu s-a bucurat de aprecierea părintelui Louth. Pînă voi citi cartea, amintesc că în cadrul conferinței părintele Louth a sugerat că Schmemann și Meyendorf au încercat să compenseze pierderea Rusiei recuperînd-o prin înființarea O.C.A. Cred însă că cei doi teologi au dorit să înființeze o biserică capabilă să-l ofere pe Dumnezeu unor credincioși care trăiesc și sînt expuși unei culturi anume, potrivnică ortodoxiei în moduri nu întotdeauna lesne de deslușit.
Și în cadrul întîlnirii de la Librăria Bizantină, Schmemann a fost menționat ca unul dintre teologii care au subliniat experiența liturgică și eclezială în defavoarea celei mistice, neptice. Personal, nu sînt sigur că părintele Schmemann a neglijat sau a acordat o mai mică importanță experierii personale a Duhului Sfînt. Mai degrabă, cred că s-a străduit să arate că Euharistia este centrul vieții creștinului pentru că este viața Bisericii. Cred că a vrut doar să arate de unde se pleacă și unde trebuie să ajungem. Cum ajungem pînă acolo, ține de taina trăită împreună cu Dumnezeu de fiecare credincios în parte. M-ar interesa însă, avînd în vedere importanța acordată sobornicității de părintele Louth în cadrul conferinței, cum ar vedea realizată sobornicitatea în cadrul experienței neptice.