vineri, 20 aprilie 2018

Cum scriem, așa citim. Dar cum simțim?


Limba română fiind, cu toate particularitățile ei, o limbă fonetică, citim după cum e scris și scriem după cum auzim. Nu auzim România cu „î” din „i” din simplul motiv că o scriem cu „î” din „a”. Cînd cineva declamă public, pe scenă, într-un cadru festiv, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, „Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, Romînia” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei), te poți aștepta ca instituțiile însărcinate cu „prevenirea, descoperirea și cercetarea în condițiile legii a tuturor infracțiunilor” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Poli%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83)  să intervină.
Pentru că atunci cînd auzim cuvîntul „România”, ne gîndim la patria noastră, adică la noi, la copiii noștri, la părinții noștri, la prietenii și vecinii noștri. Nu ne gîndim la #Romînia, la un simbol menit să reprezinte victima-fetiș a unei mișcări cu agendă, termene și bife nerealizate încă.
Nu este vina poeților că violența apare în poezie; la drept vorbind, ea trebuie să apară în poezie cu atît mai mult cu cît sîntem dependenți de violență. În cazul evenimentului de la Botoșani însă, am impresia că violența s-a produs și împotriva poeziei. Împreună cu România, poezia a fost transformată în victima unui viol în speranța că astfel se vor trezi amîndouă, ridicîndu-se împreună de sub trupul greoi al poetului-patriot-violator.
Discuția despre violența în poezie și în special în poemul doamnei Medeea Iancu merita deschisă și dusă mai departe. Din păcate, ea a fost înăbușită nu atît de autorități, cît de apărătorii „autonomiei esteticului”, care au reluat argumentele din episodul mult mai penibil al poneiului roz. Sigur, putem reduce povestea la un conflict dintre dreptul civil și sensibilitatea estetică, mai precis la o chestiune circumscrisă de „etică şi filozofie, teorie literară și drept civil” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei). Nu este doar confortabil, ci și rentabil. Vom salva astfel poemul — cu prețul poeziei.
A existat cîndva în România o publicație întitulată Foaie pentru minte, inimă și literatură. Și astăzi ne mai bucurăm de apariția unor publicații serioase: unele „pentru literatură”, altele „pentru minte”. Cele „pentru inimă” se numără pe degetele de la o mînă. Mă tem că Dilema veche nu se află printre ele.