Faptul că o cultură idolatră se-nchină la idoli este problema ei. Din păcate, nu este singura ei problemă: într-adevăr, pericolul major constituit de o cultură idolatră nu este dependența ei vitală de idol, ci faptul că, în egală măsură, o cultură idolatră transformă totul în idol. Deși acest al doilea aspect ține, ca și primul, tot de natura culturii idolatre, el este într-o măsură mai mică problema acestei culturi, fiind mai degrabă problema noastră, a celor care încă mai credem în Dumnezeu.
Idolul este creatura care se consideră (sau este considerată) Creator. Nu în sensul în care este creator un artist, ci în sensul în care creatura își închipuie că poate determina sensul și ordinea lumii prin redefinirea ei, proiect desfășurat sistematic în ultimii treizeci de ani în România în paginile publicației Dilema (mai nouă sau mai veche). Spre deosebire de omul hristificat, care recunoaște adevărul și ascultă de adevăr, omul-idol se simte provocat de orice loc al adevărului (de la înțelegerea creștină a constituției omului și a lumii la familie și Biserică) încercînd să-l transforme într-un soclu pentru idol – pentru un fals adevăr, pentru un fals dumnezeu.
Acesta este unul dintre motivele pentru care un creștinism care nu vădește deșertăciunea idolului sfîrșește prin a fi golit de adevăr, devenind la rîndul lui o formă goală și un mijloc de pustiire sufletească. Urîciunea pustiirii este direct amenințată de adevăr, și de aceea urmărește să ocupe locul cel sfînt (Matei 24, 15). Într-o cultură idolatră, orice mărturisire a adevărului devine materialul edificării idolului. Cu cît adevărul răpit și denaturat este mai cuprinzător și mai personal, cu atît idolul devine mai puternic.
La noi, conștiințele sunt transformate în idoli tocmai pentru ca ulterior „relevanța” lor să poată fi oricînd redefinită, adică interpretată și negociată în funcție de interesele idolilor zilei. Domnitori precum Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu, gînditori precum Eminescu sau Țuțea, teologi sau duhovnici precum Stăniloae, Galeriu au fost transformați din modele de umanitate creștină în umaniști sau teologi cultivați, în idoli de un fel sau altul a căror funcție este tocmai aceea de a împiedica apariția unor generații inspirate de o serie constantă și numeroasă de oameni care au știut să împletească dragostea de Dumnezeu cu dragostea de neam (profit de ocazie pentru a semnala o binevenită recenzie a ediției Academiei a Învățăturilor lui Neagoe Basarab, unde mesajul cărții și activitatea domnitorului creștin sunt așezate fericit în contextul tradiției spiritualității ortodoxe în care ar trebui discutate în primul rînd: https://theodosie.ro/2021/01/06/a-aparut-editia-academiei-romane-a-invataturilor-sfantului-neagoe-basarab-catre-fiul-sau-theodosie/)
Ieri l-am sărbătorit pe Sf. Ioan Botezătorul, cel din urmă profet trimis de Dumnezeu înaintea lui Hristos pentru a face drepte căile Domnului. Cum se fac drepte căile Domnului? Curățindu-le de păcat. Iar idolatria este cel dintîi și cel mai mare păcat, cel care anulează prima și cea mai mare poruncă: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ieșirea, 20, 3) și care face posibile toate celelalte păcate.
Nu-l putem cinsti pe Înaintemergătorul
Domnului decît în măsura în care devenim la rîndul nostru înaintemergători ai
Domnului. Dar unii ortodocși preferă să fie înaintemergători ai „antihristului”
din vaccin; alții, ai „spiritualității ortodoxe” golită de orice urmă de adevăr
și umplută în schimb cu miresme identic naturale. Participînd cu toții, prin ignorarea adevărului, la consolidarea unei culturi idolatre.
