1. Problema
Pînă la urmă,
nu ne-am luat decît rația de libertate. Ne-am luat, adică, atît cît să ne simțim
liberi fără să mai trebuiască să ne simțim și vii. Pentru a fi viu îți trebuie
toată libertatea, ceea ce este periculos, pentru că libertatea depinde de
adevăr: toată libertatea vrea tot adevărul, ceea ce ar trebui să ne facă să ne întrebăm la un moment dat ce a fost de fapt în rația aia de libertate de care ne-am bucurat atît de mult încît încă ne mai amintim de ea, deși s-a terminat demult, ca și cum nici n-ar fi fost. Pentru că adevărul care nu este întreg nu este decît o minciună. Precum
minciuna că suntem liberi să alegem, că știm să deosebim binele de rău. De
pildă, pe cei tineri și frumoși de bătrînii răi și corupți.
Mi s-a părut întotdeauna greu de înțeles complicitatea tăcerii electoratului de dreapta în fața evidențelor care ne-au arătat în toți acești ani de libertate bine drămuită că forțele anti-pesediste din politica românească sunt dispuse și deseori reușesc să depășească în cinism și în disprețul față de statul de drept și democrație performanțele pesediste la acest capitol. În societatea noastră de astăzi nu caracterul îți asigură reputația: retorica anti-pesedistă este suficientă pentru a transforma orice pungaș într-un erou. Astfel, individul cel mai corupt cu putință se bucură la noi de un credit moral nelimitat, cu această singură condiție: să se declare anti-pesedist. În România post-comunistă nu trebuie decît să urăști și apoi ești liber să faci ce vrei – cîtă vreme urăști pe cine trebuie.
Cu cinismul superior caracteristic dreptei, electoratul educat a ignorat din principiu, cu o încăpățînare cu atît mai inexplicabilă cu cît îi eroda grav autoritatea morală, abuzurile săvîrșite de politicienii din tabăra anti-PSD, deși acestea erau identice cu abuzurile pesediste sau chiar mai grave. De ce preferă clasa de mijloc răul produs de anti-pesediști celui produs de pesediști? De ce nu denunță societatea civilă instrumentalizarea anti-pesedismului prin care răul este justificat moral? Proiectul de lege propus de PSD cu patru ani în urmă, criticat atunci de PNL și USR și de societatea civilă, nu mai provoacă astăzi, cînd este reluat de PNL, nici o urmă de dezaprobare:
„Așadar, acum patru ani și acum trei ani, propunerea ca prefecții și subprefecții să fie numiți politic și să poată fi membri de partid venea de la Ciuma Roșie, de la Dragnea, Stănescu și Ciolacu. Propunerea era, pe bună dreptate, criticată și respinsă de către PNL și USR și PLUS și tot ce mai conta în partea aia a Parlamentului. Nu neapărat și de UDMR, e drept. Până la urmă, însă, modificarea dorită de PSD nu a mai intrat în Codul Administrativ, iar prefecții au rămas, măcar de formă, apolitici și înalți funcționari publici.
Astăzi, însă, că Dragnea e în închisoare, iar Stănescu și Ciolacu într-un fel de opoziție, proiectul lor de numire politică a prefecților și șefilor de deconcentrate devine prizabil pentru PNL, USR, PLUS și UDMR. Niște ticăloși, niște penali ăia din PSD, dar ideile lor trebuie duse mai departe de PNL, USR, PLUS și societatea civilă. Poate dă Cîțu și o ordonanță asemănătoare cu OUG 13 și vedem că sute de mii de oameni ies în stradă să aplaude, nu să protesteze.” (https://www.catavencii.ro/citu-si-cseke-vor-face-pohtele-lui-dragnea-stanescu-si-ciolacu/)
În campaniile electorale pentru prezidențialele din 2004 și 2009, prietenii de dreapta mi-au recomandat să votez cu Traian Băsescu pentru că, altfel, PSD ar fi vîndut toate companiile de stat. Asta, bineînțeles, dacă nu le-ar fi luat rușii mai întîi. Poate că performanțele realizate de Băsescu ca ministru al Transporturilor ar fi trebuit să ne trezească un minim instinct de conservare, dar în lumea oamenilor de caracter din România caracterul este ultimul lucru care contează cînd ai de ales între un politician pesedist și unul antipesedist, oricît de incompetent sau de lipsit de scrupule ar fi cel din urmă. Bineînțeles, acest criteriu de orientare politică arată în primul rînd lipsa de scrupule și de caracter a oricărui individ care-și asumă anti-pesedismul ca pe un criteriu necesar și suficient de deosebire între bine și rău.
Prin urmare, este de așteptat ca intenția actualului guvern anti-pesedist de vînzare a companiilor românești de stat să nu producă în rîndul electoratului care a reclamat în toți acești treizeci de ani mafia pesedistă nici un protest, pe ideea că decît să le fure ori să le vîndă PSD, mai bine să le ia străinii, în timp ce implicarea PNL în acest proiect este fie ignorată, fie valorificată ca un mijloc inteligent de atragere a capitalului străin și de optimizare și chiar salvare a industriei/economiei românești:
„Alina s-a măritat în cele din urmă cu un coleg mai solvabil, Lucian Isar, pe care l-a plantat în postul de reprezentant al României la BERD. Isar e tovarăș cu actualul premier Cîțu, au fost complici la atacul speculativ asupra leului în 2008. Dar, spre deosebire de Cîțu, Isar chiar înțelege cum funcționează economia, banii, băncile, dobînzile și, mai ales, cum se fac bani din privatizări. Cîțu, care e doar lacom, vrea să vîndă companiile profitabile românești – după cum a spus-o încă de la intrarea sa în Guvernul Orban –, dar nu știe cum. Ei bine, Isar e acolo ca să-l învețe. De aia Alina face pe dracu-n patru ca să înceapă odată privatizarea.
Ideea lui Cîțu e simplă: decît să storci treptat, prin partid, companiile de stat, mai bine le vinzi la grămadă, prin guvern. Mai ales că asta se pupă cu politica de tranzacții externe a regimului Iohannis, care are nevoie de sprijin de la cancelarii și e gata să dea în schimb bucăți din economie.” (https://www.catavencii.ro/citu-nebunul-trage-cu-tunul/)
Nu cred că ipocrizia sau vanitatea sunt în măsură să ne explice în mod satisfăcător motivul care determină o parte a populației să-și riște propriul credit moral, acceptînd conștient ca societatea să se scufunde într-o stare de decădere morală mai respingătoare chiar și decît mizeria produsă de compromisurile din perioada comunistă. În a doua parte a acestui text, pe care sper să o pot posta într-una din zilele viitoare, voi încerca să schițez o posibilă explicație a dispoziției electoratului de dreapta de a permite și chiar susține proiecte și decizii politice care-i compromit iremediabil pretenția de superioritate morală.
