luni, 18 martie 2024

Despre funcția școlii în noul tip de societate

 

Am citit recent două texte în care violența/agresivitatea elevilor (susținuți de părinții lor) este explicată într-un caz prin criza autorității statului (https://alexandruracu.wordpress.com/2024/03/15/mamicile-empatice-dictatura-eficientei-dependenta-de-ecrane-si-alte-cateva-cauze-ale-degradarii-sistemului-de-invatamant/) sau ca un efect al reformării greșite a învățămîntului, în celălalt (https://r3media.ro/romania-educata-cand-profesorul-este-de-vina-pentru-toate/). Ambele analize par că împărtășesc convingerea că problemele actuale pot fi îndreptate printr-o reformare corectă, printr-o regîndire a programelor, printr-o restabilire a disciplinei în mediul educațional și prin recuperarea prestigiului și autorității profesorului și a valorii actului de predare-învățare. Dar dacă educația este mijlocul principal prin care poate fi menținut sau realizat un anumit model de societate, atunci învățămîntul public pare scăpat de sub control doar în măsura în care gîndim din perspectiva vechiului model de societate, cel întemeiat pe cîteva convingeri fundamentale cu privire la existența și sensul realității și a căror contestare indica mai degrabă inconsistența minții contestatarului decît inconsistența realității. 

Sigur că cei care îi reproșează lui Iohannis rezultatul reformării educației îi împărtășesc agerimea cu care acesta îi reproșa pe-se-de-ului fiecare lucru care nu mergea în România. Dar cei care nu au ajuns încă la performanțele intelectuale ale lui Iohannis sau ale criticilor lui ar putea vedea că noua ordine socială nu este pur și simplu disfuncțională, ci că funcționează, însă pe baza unor noi interpretări ale vechilor principii. Cei care gîndesc în vechea paradigmă percep noul model ca pe unul haotic și probabil că-i voi suprinde dacă voi afirma că întrebările fundamentale (ce este un lucru, de ce există și pentru ce scop) au rămas întrebări legitime; societatea își dorește la fel de mult ca în perioadele de glorie ale elenismului sau creștinismului să devină o societate dreaptă, virtuțile sunt mai cardinale, ca să zic așa, decît oricînd altă dată în istorie, toate acestea cu o diferență radicală însă care face din noua ordine socială în care am fost aduși după 1990 una fără precedent în istorie. În ciuda aparențelor, această noutate nu este adusă în primul rînd de tehnologie și de rolul care îi este atribuit în îmbunătățirea și perfectibilitatea omului, ci de convingerea mai veche că omul poate redefini realitatea, că își poate crea propria lui realitate, propria lui lume și istorie interioare care au sensul dat de el în cadrul unei realități, lumi și istorii indiferente și lipsite de sens în măsura în care îi sunt exterioare. În cadrul unei societăți alcătuită din indivizi care au asimilat acest model de gîndire, nu este de fapt nimic grav că „niște elevi care ajung la sfârșitul școlarizării pot să arate atâta imaturitate și atâta ură față de limbă și față de efortul de gândire și de imaginație, și atât de puțină curiozitate, de deschidere a minții.” (https://republica.ro/legea-educatiei-rareori-un-proiect-de-lege-din-romania-a-fost-mai-periculos-pentru-elevi-si-pentru-noi). Ura sau lipsa de interes față de lume nu demonstrează imaturitate decît în cadrul vechiului model de gîndire, în care sensul personal se realiza prin participarea la un sens universal iar lumile personale erau legate sincronic și diacronic în cadrul unei lumi comune; în schimb, în noua societate o astfel de atitudine de respingere și contestare chiar violentă demonstrează maturitate, luciditate și confruntarea responsabilă a lipsei de sens a lumii din afara mea. Ceea ce pentru omul care gîndește în termenii gîndirii clasice apare ca haos, nihilism și înapoiere sau afecțiune mintală, reprezintă din perspectiva actualei revoluții culturale o performanță remarcabilă; refuzul realității este perceput astfel ca manifestarea inconfundabilă a înnobilării spiritului prin alchimia noilor științe ale educației.

Refuzul unui magistrat al Curții Supreme a SUA de a defini femeia înseamnă un boicot al realității, înseamnă refuzul nu doar al definirii, cît mai ales al recunoașterii realității și, după cum a concluzionat senatoarea Marsha Blackburn la audierea judecătoarei Ketanji Brown Jackson, acest refuz „subliniază pericolele tipului de educație progresistă” (https://www.politico.com/news/2022/03/22/blackburn-jackson-define-the-word-woman-00019543) impusă și în România de cel puțin două decenii ca o condiție pentru aderarea în noua ordine a realității. Iar orice definire a unei realități care-mi este exterioară reprezintă, cum ar spune domnul Andrei Pleșu, „o judecată tăioasă asupra realității care nu are nimic de-a face cu înțelegerea adevărată, adică subiectivă, a realității”.

În noua realitate, agresorul este cel care afirmă vechea realitate și mi se pare semnificativă în acest sens încercarea unui preșcolar de a-i înfige unui coleg creionul în ochi (https://educatieprinlectura.ro/stiri/1998-exclusiv-profesoara-data-afara-si-penalizata-dupa-ce-a-intervenit-la-timp-intre-copii-prevenind-o-tragedie). Oricine nu-mi satisface viziunea mea despre lumea mea este un agresor care trebuie pedepsit pentru că nu-mi împărtășește punctul de vedere, pentru că nu are ochi pentru lumea mea și care, prin urmare, nu merită să vadă. Educatoarea care a intervenit pentru a împiedica scoaterea ochiului colegilor „răi” a fost dată afară. În noua societate, agresorul este victimă și victima agresor. În noua realitate adevărul este agresorul suprem, este „boldul” realității pe care orice copil care a învățat să folosească un smartphone înainte de a vorbi și a merge știe că a biruit-o deja din clipa în care și-a deschis singur telefonul pentru prima dată. Este firesc ca acești copii să fie contrariați cînd li se cere să analizeze lucruri (texte, probleme, fapte, substanțe, evenimente) care sunt exterioare vieții lor și universului magic al ecranului. Pentru ei (și pentru tot mai mulți dintre părinții lor), sensurile despre care le vorbesc profesorii sunt valabile doar în manuale și chiar dacă inginerii din educație au găsit soluția în înlocuirea manualelor tipărite cu cele electronice și în redactarea interactivă a lecțiilor, lucrurile nu se schimbă cu nimic, pentru că sensul unui text rămîne legat de sensul realității, fapt care-i constrînge pe elevi să-și afirme interactivitatea bătîndu-și profesorii și violîndu-se între ei.

Mi se pare însă că tocmai obiectivul fundamental al noului model educațional, și anume, de desprindere a elevilor de realitate, este ratat de criticii acestui model. Cred că dacă am recunoaște această intenție, atunci critica ar putea fi mai precisă și i-ar obliga pe susținătorii acestui model să-și recunoască mai cinstit premisele. În acest sens, poate că prima întrebarea care ar trebui adresată sistemului de educație centrat pe elev ar putea fi: cum poți învăța ceva cînd nu este nimic de învățat (de vreme ce fiecare își definește propria realitate)? O astfel de întrebare mi se pare suficient de directă pentru a evita discuțiile inutile deja legate de motivația pentru învățare (statut social sau formare, Erziehung sau Bildung).

 Valorificînd și slăbind suplimentar o receptivitate față de realitate slăbită deja de știința modernă, educația progresistă a transformat societatea solidă a permanențelor într-una lichidă a schimbării. În România acest lucru a fost realizat de elita intelectuală de dreapta, care a asociat permanența cu comunismul și totalitarismul, respectiv schimbarea cu libertatea și creativitatea. Nu doar că liderii ortodocși nu au înțeles natura transformării societății românești, dar au susținut-o din amestecul necesar de prostie, aroganță și teamă care asigură o carieră de succes în orice domeniu al unei societăți bolnave și cu atît mai mult într-o biserică care și-a trădat vocația.

Dumnezeu, Biserica, tradiția, statul, conștiința morală, școala, familia, cultura națională au fost suspendate pentru o vreme în faza inițială a procesului de dizolvare a conștiinței realității. Ele au fost reintroduse între timp, dar nu pentru a fixa realitatea în conștiință, ci pentru a permite funcționarea lumii subiective a individului. Sunt fragmente de realitate care oferă iluzia realității în ciuda faptului că ele nu mai reprezintă nimic și nu mai înseamnă nimic, fiind cu totul supuse autorității individului (sau cel puțin așa este el făcut să creadă). Este de așteptat prin urmare nu doar ca procesul de dezintegrare morală și psihologică a societății și individului să continue în forme tot mai grave, ci și ca posibilitatea recuperării individului și a societății să fie tot mai redusă în condițiile în care Biserica s-a adaptat deja la noul model de gîndire, anticipînd și ferindu-se la timp de capcanele adevărului absolut.