Bérenger: O turmă întreagă de rinoceri! Și se spunea că e un animal singuratic!
(Eugen Ionescu, Rinocerii, sfîrșitul actului 2)
Diferența dintre om și rinocer constă în faptul că omul poate vedea lucrurile din perspectiva rinocerului, dar rinocerul nu poate vedea lucrurile din perspectiva omului. Iar omul poate vedea lucrurile din perspectiva rinocerului pentru că, vrînd-nevrînd, are rinocerul în el, în timp ce rinocerul este omul care a reușit să elimine omul din sine. Asta nu înseamnă că rinocerul urmărește neapărat anularea omului; uneori acest lucru se-ntîmplă doar ca un efect secundar, chiar dacă inevitabil, al transformării omului prin actualizarea rinocerului, care valorifică de fiecare dată situația favorabilă creată de dorința oamenilor de a fi mai puternici, eventual invulnerabili. Iar de vreme ce în animalul om-rinocer, omul este partea mai slabă, este evident că puterea nu poate fi obținută decît prin eliminarea sursei de slăbiciune.
Bérenger este singurul personaj din Rinocerii care se teme că ar putea deveni – că a devenit deja – rinocer. Și pe bună dreptate, de vreme ce rinocerul nu este doar printre noi – el este în primul rînd în noi. De aceea este greșit să punem transformarea oamenilor, dezumanizarea lor, pe seama unor forme de rinocerită dobîndită în anumite condiții. Nu există rinocerită, nu poți lua rinocerita de la cineva, iar rinocerul vrea în permanență să iasă din noi, să ne conducă. Există în schimb presiunea colectivă asupra omului, o presiune care legitimează apariția rinocerului. Nu suntem niciodată constrînși să ne transformăm, chiar dacă am prefera să vedem lucrurile în acest fel. Dar este adevărat că atunci cînd nu suntem invitați să ne rinocerizăm, suntem somați să facem o alegere. Iar această alegere este cu atît mai ușor de făcut cu cît nu ni se cere direct să alegem între omul din noi și rinocerul din noi, ci să ne alegem specia de rinocer care ni se potrivește: de centru, de stînga sau de dreapta. Această actualizare a rinocerului prin presiune colectivă devine necesară nu doar atunci cînd societatea este rinocerizată, ci mai întîi atunci cînd autoritatea este rinocerizată, scopul ei fiind conducerea turmei de rinoceri în condițiile pierderii capacității de guvernare a societății umane.
Thomas Merton descria această presiune ca pe o formă de absorbție care se poate manifesta și ca eliminare în măsura în care întîlnește rezistență:
„Spiritul colectiv trebuie nu numai să absoarbă pe oricine poate, ci și să urască și să distrugă pe oricine nu poate fi absorbit. Paradoxal, una dintre nevoile colectivității este să respingă anumite clase rase sau grupuri pentru a-și întări propria conștiință de sine urîndu-le în loc să le absoarbă.” (Thomas Merton, „Rain and the Rhinoceros”, https://herondance.org/merton-favorites).
Însă prin respingere și ură o colectivitate de rinoceri poate determina o reacție simetrică, trezind rinocerul din cei urîți, disprețuiți sau doar evitați, ignorați sau uitați. Dar respingerea și ura nu sunt cauzate doar de anumite neajunsuri ale celor respinși. Nu sunt respinși numai cei considerați inferiori din cauza unor defecțiuni fizice, rasiale, intelectuale sau morale, nu sunt respinși doar cei care nu pot fi absorbiți, ci și cei care refuză să se lase absorbiți, cei care refuză înregimentarea. Gîndirea colectivă îl urmărește pe solitar, arată Merton, întrucît ea funcționează printr-o „dialectică a puterii și nevoii, a supunerii și satisfacerii”, sfîrșind într-o „dialectică a urii” care face din solitar o țintă predilectă.
Cred că avem șanse cu atît mai mari să ne transformăm în rinoceri cu cît excludem mai hotărît această posibilitate. Din acest punct de vedere, intelectualul în general și intelectualul român în special mi se pare vulnerabil în mod deosebit la rinocerizare prin credința sa în imunitatea față de barbarie pe care i-o oferă cultivarea gîndirii și raportarea la ordinea spiritului. Aceste premise existențiale constituie pentru intelectual un fel de corespondent al dogmei protestante a siguranței mîntuirii, împiedicîndu-l să recunoască nu doar aspirația rinocerului la absolut și perfecțiune, mărturisită de Jean în plină transformare („Trebuie să reconstituim temeliile vieții noastre. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială”), ci și faptul că rinocerizarea nu este favorizată doar prin îndoctrinare și constrîngere, ci și prin permisivitatea și relativismul reflectate de atitudinea înțelegătoare a unui Dudard.
Logica de tip Dudard este exact logica relativistă care a spulberat orice încercare de apărare a înțelegerii familiei din perspectiva moralei tradiționale și este important de subliniat că această logică relativistă a fost îmbrățișată și folosită devastator în România exact de cei care se declară apărătorii culturii și spiritului european. Evident, susținătorii familiei naturale pretindeau că fac același lucru și poate că dacă nu le-ar fi crescut un corn, ar fi încercat măcar să arate cît de nenaturală era Europa progresiștilor împreună cu familia lor. Dar au preferat în schimbe să tropăie intimidant și să arate cît de groasă le este pielea și cît de ascuțit le este cornul crescut din cele trei milioane de semnături strînse pentru susținerea inițiativei CpF pentru modificarea Constituției.
Recitind de altfel replicile lui Dudard din actul 3 al piesei, am fost surprins să regăsesc tipul de argumentare, de recomandări și dileme reluate la nesfîrșit de turma intelectuală formată și condusă de lideri ca Andrei Pleșu, compusă din indivizi incapabili să-și vadă cornul pe de o parte pentru că exclud din start posibilitatea să le crească unul, iar pe de alta pentru că dispun de o capacitate inepuizabilă de a și-l redefini, reevalua și revalorifica în cele din urmă ca armă de apărare a valorilor umaniste fundamentale.
Mi se pare că îngustimea perspectivei adoptată de dl Radu Paraschivescu în eseul „Cochetând cu providența” (în volumul Libertatea de depresie, Humanitas, 2024, p. 162-163) reflectă certe virtuți rinoceride prin modul în care ignoră deliberat și cealaltă „inflație de arhangheli și semizei”, și anume cea generată de segmentul intelectual de fiecare dată cînd identifica salvatorul României și al Europei într-un personaj providențial precum Băsescu ori Iohannis, în timp ce Pleșu, Patapievici, Baconschi au fost timp de peste treizeci de ani zugrăviți cu o aură mesianică nu doar în evocările și medalioanele mediului secular, ci și în icoanele și frescele ortodoxiei educate.
De fapt, este greu de crezut că poporul ar avea așteptări ultime de la unul ca Bobină (unul dintre autorii cărții Fenomenul Caritas sau mântuirea românilor prin ei înșiși, invocată de dl Paraschivescu ca un exemplu de mîntuire second-hand față de care românii îi par victime sigure). Dimpotrivă, este posibil ca pe fondul unei reale lipse de „busolă și repere” (una dintre condițiile care explică, pentru autorul Libertății de depresie, această slăbiciune a românilor pentru falșii Mesia), românii să investească cu un mandat salvator mai degrabă o personalitate recunoscută colectiv, un om de valoare, logic și suficient de bonom pentru a vedea ceva bun pînă și în rinoceri (Dudard îi reproșează repetat lui Bérenger, într-un stil apropiat de replicile lui Lache din schița „Amici” a lui Caragiale, că n-are umor, ceea ce m-a făcut să fiu mai prudent în privința capacității salvatoare a umorului).
Rinocerii de dreapta și cei de stînga sunt la fel de prezenți în lumea de astăzi ca cei din piesa lui Ionescu, situație de care profită mai ales rinocerii de centru. Ceea ce nu se vede, în primul rînd pentru că nu vrem să vedem, este rinocerul din noi. El este cu atît mai greu de văzut cu cît ne este ascuns atît de liderii rinocerismului ortodox, care-l protejează și cultivă prin dezvoltare personală, cît și de lumea rinocerilor intelectuali, care își ascund ura față de specia autohtonă de rinoceri printr-o bășcălie subțire, înfruntată inept și disperat de fundamentalismul naționalist ortodox prin invocarea cornului strămoșesc.
Putem apăra omul din noi recunoscînd în primul rînd cît suntem de expuși transformării, cît de aproape suntem de rinocer și cîtă nevoie avem deseori de el. Apoi, luînd în serios piesa lui Ionescu și acordînd atenție soluției propusă de el și felului în care aceasta a fost dezvoltată de Merton în eseul citat deja (și aplicată concret în propria sa viață). Retragerea din lumea rinocerilor trebuie însoțită de o întîmpinare a umanității noastre pierdute, pe care o putem regăsi doar în măsura în care mai există printre noi persoane care ne demonstrează că rinocerizarea nu este obligatorie, ci este mai ales, cum ar spune Merton, complet inutilă în utilitatea ei:
„Astfel, solitarul nu poate supraviețui decît dacă este capabil să iubească pe toată lumea, fără a se preocupa de faptul că este probabil să fie privit de toți ca un trădător. Numai omul care și-a atins pe deplin propria identitate spirituală poate trăi fără a fi nevoit să ucidă și fără a avea nevoie de o doctrină care să-i permită să facă acest lucru cu o conștiință curată. Întotdeauna va fi un loc, spune Ionesco, «pentru acele conștiințe izolate care au susținut conștiința universală» împotriva gîndirii masificate. Dar locul lor este singurătatea. Nu au altul. Prin urmare, persoana solitară (fie în oraș, fie în deșert) este cea care îi face omenirii favoarea inestimabilă de a-i aminti adevărata ei capacitate de maturitate, libertate și pace.”
