marți, 18 iunie 2024

Dreptul la speranță

 

Victoria jucătorilor naționalei României din meciul de ieri cu Ucraina este cu atît mai impresionantă, cu cît a fost mai neașteptată. Neașteptată nu doar pentru că aveam șanse reduse de victorie, ci pentru că nu credeam în victorie în primul rînd. Nu ne acordam nici o șansă, în parte deoarece mulți dintre noi consideră că obiectivul a fost atins prin calificare, în parte pentru că am încetat să credem că putem și merităm mai mult sau altceva decît ni s-a spus și ni se spune că putem și merităm. Odată prezenți la turneul final, nu mai aveam ce pierde din simplul motiv că nu ne-am propus nimic, sperînd doar cel mult la înscrierea golului de onoare, urmînd apoi să ne comparăm consolator cu alte echipe, eventual superioare, care nici măcar nu au prins turneul final sau care au ocupat la rîndul lor ultimul loc în grupa lor. Acest refuz al speranței, impus din exterior și acceptat sufletește, explică și jocul slab al echipei, șters complet din memorie de cele trei goluri într-un mod care pregătește prăbușirea din meciurile viitoare.

Aproape jumătate dintre jucătorii români au fost absenți din joc, inspirați probabil de prezența împiedicată în vise neîmplinite a lui Ianis Hagi. Am văzut jucători români străduindu-se să ajungă la o minge care ieșea sigur în afara terenului pentru a o atinge în ultimul moment în mod absurd, transformînd astfel un aparent inevitabil out de poartă într-un corner în fața unui adversar care domină jocul de careu. Alții care respingeau cu capul pe spate spre propria poartă centrările în careu ale adversarilor. Niță reușește prin meditație concentrată să țină în mod admirabil majoritatea mingilor departe de propria poartă, însă felul în care abordează mingile care reușesc să-i străpungă scutul mental, ajungînd totuși pînă la urmă pe spațiul porții, mi se pare greșit. Poate că ar fi mai bine să se plaseze el pe direcția acestor mingi neascultătoare în loc să încerce să le canalizeze energiile în direcția sa.

Cu toate acestea, TRU vede în prezența românească de pe teren și din tribune „speranță, talent și iubire”, „talent și caracter național”, pentru a încheia apoteotic, căutînd rime la AUR și Iustin Pârvu: „Există români și în ei există ceva de valoare.” (https://r3media.ro/tru-dupa-romania-ucraina-3-0-exista-romani/). Impresia mea este însă că nu a fost speranță nici măcar în cei care au pariat pe România la casele de pariuri cu gîndul la o pierdere onorabilă, din solidaritate cu echipa căreia nu-i dădeau nici o șansă. Iar dacă românii au ajuns să-și refuze dreptul la speranță, este din cauza elitei intelectuale care din 1990 încoace nu a făcut altceva decît să-i facă să creadă că singura lor șansă este să fie salvați de ei înșiși, urmînd modelul unei țări ca afară și conduși de un președinte de dreapta ca Băsescu, prezentat ca singura noastră șansă și singura șansă a Europei în fața amenințării rusești la vremea cînd TRU era pe listele PDL la europarlamentare, „singurul partid în care se poate lucra în direcția modernizării României” (https://hotnews.ro/update-traian-ungureanu-pdl-mi-a-oferit-sansa-de-a-candida-la-parlamentul-european-alina-mungiu-lista-trebuie-sa-fie-impecabila-schrotter-reactioneaza-761964).