Cei mai mulți
români din zilele noastre sunt convinși că încălcarea drepturilor omului în
România modernă a început cu dictatura carlistă, continuată de regimul legionar
și de cel comunist. Dar dacă avem în vedere violența criminală cu care
guvernele liberale și țărăniste au abordat revendicările țărănimii și
muncitorimii în perioada interbelică, ar trebui să ne reconsiderăm percepția asupra
presupusului liberalism al acestei perioade și să ne gîndim la posibilitatea ca
bestialitatea politicienilor români din prima jumătate a secolului 20, unii
încă și mai corupți decît cei mai corupți dintre baronii locali de astăzi precum și tăcerea ierarhiei ortodoxe în fața abuzurilor să
fi favorizat misiunea agenților Rusiei sovietice de convertire a țăranilor și
muncitorilor din România la comunism și ateism. Ar trebui totodată să ne amintim că o parte dintre lagărele și închisorile comuniste au funcționat în cele înființate de Carol al II-lea și, în plus, să ne întrebăm dacă ierarhia și clerul ortodox a răspuns la aceste nelegiuri și în general în fața exploatării inumane la care a fost supusă populația săracă din România în prima jumătatea a secolului 20 și altfel decît prin antisemitism și prin critici la adresa bolșevismului.
„Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate.
Context și desfășurare
Istoria grevelor și mișcărilor sociale din România antebelică arată ca acestea au fost întotdeauna reprimate brutal, guvernul apelând, pe modelul masacrului împotriva țăranilor în 1907, la armată și măsuri brutale de reprimare a oricărui protest cu revendicări sociale: de exemplu, greva din București în decembrie 1918 a fost reprimată de armată tot cu arme de război (mitraliere, tunuri), greva generală din 1920, care cerea demilitarizarea întreprinderilor și dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și a face în mod legal grevă fiind și ea neutralizată în mod similar. În materie de reacție la greve, sau la orice protest contra oligarhiei industriale și financiare care voia să acapareze statul și să-l folosească exclusiv întru servirea propriilor ei interese, când nu era implicată direct, armata - principala dar nu și singura forță de represiune internă a guvernului - sprijinea acțiunile grupurilor huliganice de extremă dreaptă, care ele încercau spargerea grevelor sau suprimarea libertății presei.
Reacția guvernului la greva de la Lupeni în 1929 n-a fost diferită, în ciuda faptului că pentru prima dată la putere se afla un partid țărănist, și că proprietarii minei erau bancheri și politicieni marcanți ai partidului național liberal. Presa internațională a vremii se făcea ecoul remarcilor unor membri ai guvernului care declarau că proprietarii (directoratul) companiei au refuzat toate revendicările și că acest lucru a fost adesea nejustificat, drept pentru care toată vina o poartă „directoratul” companiei, care se afla în mâinile unor bancheri liberali, printre care și Tătărescu.”
Vezi textul integral la https://ro.wikipedia.org/wiki/Greva_de_la_Lupeni,_1929
