După cum observam cu aproximativ două săptămîni în urmă, contrar aparențelor, Klaus Iohannis ar trebui considerat cel mai curajos dintre conducătorii României din perioada post-comunistă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/08/romania-antinomica-si-reprezentanta-ei.html). A avut curajul de a afirma două lucruri pe care societatea românească nu îndrăznea să le rostească, și anume că în viață decisiv este norocul și că statul român este un stat eșuat.
Presupun că un stat eșuează atunci cînd devine incapabil să-și mai împlinească misiunea, indiferent că populația mai are sau nu încredere în el. Însă pentru ca o biserică să eșueze este nevoie de mai mult de-atît. Fiindcă într-o biserică nu ai doar încredere, ci ai poate chiar încă și mai multă speranță. (În această diferență se vede și ticăloșia originară a statului român post-comunist, care i-a solicitat în permanență populației speranță în numele încrederii, trădîndu-le pe ambele cu efectul unei slăbiri grave a speranței, fapt care, evident, nu ar fi fost posibil fără ajutorul interesat al ierarhiei ortodoxe).
Chiar dacă refuzul ierarhiei de a împlini misiunea creștină a bisericii pe care o conduce anunță deja un viitor eșec, acea biserică va eșua efectiv de-abia atunci cînd nimeni nu se va mai aștepta ca aceasta să-și împlinească misiunea, cînd pînă și simpla asociere a acelei biserici cu ideea de misiune va suna surprinzător spre ridicol. De pildă, o biserică eșuată este una ale cărei locașuri de închinăciune sunt transformate în muzee, restaurante, cluburi, săli de spectacol sau, precum în BOR, în spații de recreere care le oferă celor interesați posibilitatea de a aprinde lumînări la un preț accesibil în cadrul unui program convenabil.