„Coincidența face așadar ca data de 17 decembrie să însemne în același timp restaurarea tristă a versiunii bolșevice asupra istoriei naționale a românilor, care devine astfel răstignită pentru a nu știu câta oară. Noi știm însă că după orice răstignire urmează o înviere. Aceasta e însăși chintesența credinței noastre. Adevărul băgat acum cu forța sub obrocul cenzurii va răzbate într-o bună zi iarăși la lumină.” (https://fgmanu.ro/2025/12/17/fiinta-nationala-a-romanilor-intre-simbol-si-adversitati/)
Dar la fel de bine se poate spune și că adevărul bolșevic învie după răstignirile la care a fost supus de naționalismul mistic sau de capitalism, după cum își mărturisește speranța Oana Lasconi: „fie ca Revoluția din Octombrie să inspire un nou capitol pentru omenire” (https://adevarul.ro/politica/fiica-elenei-lasconi-s-a-inscris-in-partidul-2497874.html).
Este util de remarcat totuși un element chintesențial al credinței celor doi paraziți mortali ai creștinismului, naționalismul mistic și umanismul progresist (de stînga sau de dreapta): nici unul dintre ei nu poate învia fără a-l răstigni pe celălalt mai întîi. Dar însăși această confruntare se desfășorare pe ruinele creștinătății pe care au măcinat-o prin parazitarea lor criminală, după cum o arată Gustave Thibon în Diagnostic. Eseu de fiziologie socială (Cluj, Echinox, 2004).
Este caracteristic noii ortodoxii din România să ignore lucrurile elementare din vechea ortodoxie, precum recunoașterea faptului că cine a înviat în Hristos nu mai moare, că toată lumea învie pînă la urmă indiferent de felul în care a murit sau că nu răstignirea ne învie, ci moartea cu Hristos față de lumea aceasta pentru a putea primi și participa la viața Lui.
