Ortodoxia ideologică din noua Biserică Ortodoxă Română (NBOR) este adaptată la ideologiile ortodoxe, adică dominante, ale prezentului, aparent opuse, cea naționalist-mistică și cea globalist-utopică. Această dependență ideologică de prezent îi va permite viitoarei generații de ierarhi vicleni să justifice rolul jucat de actuala generație de ierarhi vicleni în procesul naționalist mistic de „nation building” invocînd circumstanța contextului istoric din prezent exact în modul în care ierarhii de astăzi justifică implicarea BOR într-o formă de naționalism mistic compatibil cu legionarismul prin continuitatea neolegionară deghizată în cultul „sfinților închisorilor”.
Interesul acordat de cotidianul Patriarhiei conferinței lui Cristian Preda dedicate prestigiului crescut de care se bucură în societatea românească actuală dictaturile prin care a trecut România în secolul trecut (https://ziarullumina.ro/societate/historica/unde-e-relativizare-e-si-uitare-202718.html) poate fi explicat prin urmare și prin preocuparea liderilor ortodocși de a face în așa fel încît natura ideologică a noii ortodoxii să fie ignorată sau, cel mult, să fie atribuită unor ciudați (ÎPS Teodosie & Co.) ținuți sub control.
Din rezumatul conferinței din articolul din Ziarul Lumina vedem o distincție importantă între nostalgie și melancolie ca atitudini cu motivații și cauze diferite în raport cu o realitate trecută, însă lipsește în mod nefiresc menționarea unei a patra surse a melancoliei dictatoriale, și anume cea reprezentată de factorii care profită de absența unei memorii adevărate pentru a construi o falsă memorie care să permită rescrierea trecutului astfel încît naționalismul mistic care a eșuat în fundătura legionară să poate fi recuperat. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativă încercarea Patriarhiei de a plasa responsabilitatea pentru naționalizarea legionară a istoriei României exclusiv în seama instituțiilor statului: „cea de-a treia [sursă a melancoliei dictatoriale] vizează factorii de natură instituțională: întârzierea cu care crimele trecutului au fost asumate și recunoscute; slăbiciunea condamnării juridice a comunismului; relativizarea condamnărilor pentru crimele legionarilor, folosind pretextul că ei au fost trimiși în închisoare de către comuniști.” (https://ziarullumina.ro/societate/historica/unde-e-relativizare-e-si-uitare-202718.html, subl. mea G. F.) Procesul de manipulare-și-recuperare ideologică a istoriei este însă mai complex și el presupune un efort constant de corectare prin ștergere în vederea compunerii unei false memorii. Mai precis, acest lucru nu poate fi realizat doar prin implicarea statului. Chiar și într-una dintre cele mai îndoctrinate societăți din lume, precum cea din Coreea de Nord, populația a rămas capabilă de gesturi umane și de solidarități anti-totalitare în ciuda acestei îndoctrinări și mai ales a riscurilor uriașe implicate.
O falsă memorie și o rescriere reușită a trecutului nu ar fi posibile fără existența unor modele incontestabile, a căror tărie de caracter poate redefini percepția unui trecut inuman în sensul umanizării lui și a unui episod anticreștin în sensul creștinării lui odată cu cea a valorilor morale. Ierarhii ortodocși sunt custozii modelelor creștine din România și din această poziție au abuzat de funcția lor în trei moduri: 1.) prin includerea printre aceste modele a unor personaje care nu au regretat public angajamentul legionar și antisemitismul explicit, 2.) prin ignorarea flagrantă și chiar ostentativă a acestui angajament sau cel mult prin recunoașterea lui doar odată cu expedierea acestuia în coșul de gunoi al „contextului istoric” și 3.) prin ideologizarea unor personaje străine de angajamentul ideologic odată cu includerea lor în lotul modelelor ideologice propriu-zise, precum s-a procedat în cazul lui Cleopa Ilie și Paisie Olaru.
În încheierea acestui prime secțiuni despre ortodoxia ideologizată din România, aș vrea să observ că violența legionară, deși reală și gravă, este, din punct de vedere creștin, o capcană ingenioasă în care au căzut criticii creștini și cei seculari ai legionarismului și din care sunt împiedicați să iasă de păzitorii naționalismului mistic din România, care-l confundă cu adevărurile permanente din diverse motive pe care le-am mai discutat și cu alte ocazii și pe care sper că voi reuși să le reiau în viitorul nu prea îndepărtat. Criticarea legionarismului din perspectiva violenței acțiunilor și retoricii lui convine perfect naționalismului mistic, care se poate apăra de pe terenul înalt și de fapt inatacabil reprezentat de violența domnitorilor români dintre trecut în timp ce-i permite să contraatace prin whataboutismul violențelor Occidentului colectiv, de la exploatarea inumană exercitată de imperiile coloniale apusene la susținerea acordată de guvernul american Israelului în acțiunile lui criminale din Gaza. Problema legionarismului și a ortodoxiei românești din perioada post-comunistă nu este legată de violență în primul rînd, ci de faptul că spiritualitatea Mișcării Legionare este în mod fundamental anti-creștină, ceea ce face din proiectul Patriarhiei de recuperare a naționalismului mistic quasi-legionar, un proiect anti-creștin.
În aceste condiții, se pune întrebarea dacă statul mai poate recunoaște cultul ortodox și BOR de vreme ce BOR nu-și mai respectă propriul statut și propria misiune creștină. Problema nu este așadar dacă instituția BOR respectă legile statului: de fapt, dacă statul devine ateu sau păgîn, BOR este chiar obligată să le încalce. Problema este dacă BOR respectă legile lui Dumnezeu. Or, în măsura în care s-a ideologizat, nu doar că nu mai poate respecta cuvîntul lui Dumnezeu, dar este obligată să-l încalce, așa cum vedem că este încălcat acest cuvînt în fiecare articol al jurămîntului de credință din Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Acest jurămînt imită modelul întrebărilor și răspunsurilor prin care catehumenul creștin se leapădă de satana și se unește cu Hristos în Taina Botezului, dar într-un mod care anulează total principiile de bază ale creștinismului, recunoscînd explicit că mîntuirea nu poate fi decît întru neam și doar prin unirea cu Căpitanul:
„I. Datoria mea cea mai adânc simțită de mine este să iubesc cu toată ființa neamul meu românesc.
II. Dreptul meu cel mai sfânt către neamul romanesc este să muncesc și să mă jertfesc pentru el.
III. Cred în Căpitanul nostru, îl iubesc și-l voi urma până la moarte.
IV. Cred în victoria legionară cum cred în steaua neamului meu și în lumina soarelui.
V. Mă leg frate de cruce, împărtășindu-mă cu duhul răsboinic al eroilor neamului nostru românesc și al legionarilor căzuți în luptă.
VI. Îmi iubesc comandanții și pe toți frații mei de cruce.
VII. Ultima mea dorință [este] să devin legionar.”
(Gheorghe Gh. Istrate, Frăția de cruce, 1937, retipărită în 2005, București, Buna Vestire, 2005, p. 104, https://archive.org/stream/gh.gh.istratefratiadecruceed.2005/Gh.%20Gh.%20Istrate%20-%20Fratia%20de%20Cruce%20-%20ed.%202005_djvu.txt)
