Nu doar suveraniștii și neomarxiștii din România au trăit niște zile complicate în urma răpirii lui Maduro, ci și euroatlantiștii, blocajele mentale specifice fiecărui grup fiind revelatoare pentru limitările impuse de logica ideologică. De pildă, euroatlantiștii sunt în prezent nedumeriți de faza a doua a schimbării de regim din Venezuela. Potrivit scenariului cu care au fost obișnuiți, în mod normal trebuia instalată Machado deja, chiar dacă asta presupunea ocuparea militară americană totală a Venezuelei.
Dar Trump nu are o gîndire de ideolog, ci de om de afaceri speculativ și pragmatic. Controlul militar străin exercitat în mod direct ar provoca o reacție de împotrivire, alimentată de adversarii SUA sau chiar de rivalii americani ai lui Trump, care ar putea împiedica sau chiar bloca extragerea petrolului prin acte de sabotaj industrial și prin răpirea specialiștilor aduși în vederea repunerii în funcțiune a tehnologiei de extragere. De aceea, Trump este interesat mai mult de o minimă stabilitate a țării decît de „democratizarea” Venezuelei prin impunerea unui lider ca Machado, pe care populația o detestă chiar mai mult decît îl ura pe Maduro.
Mă-ndoiesc prin urmare că „regimul [Rodriguez] a făcut tot posibilul pentru a înăbuși orice manifestare publică de bucurie.” (https://hotnews.ro/regimul-din-venezuela-a-lansat-un-val-de-represiune-in-tara-dupa-capturarea-lui-maduro-forte-paramilitare-pe-strazi-jurnalisti-arestati-manifestatii-interzise-2144748), o afirmație care poate sugera că de fapt populația de-abia o așteaptă pe eliberatoarea Machado. Chiar dacă populația avea toate motivele să-l urască pe Maduro, un dictator care servea interesele unor politruci îmbogățiți mai mult din parazitarea decît din exploatarea petrolului, tot mai incapabili să-l extragă și să-l prelucreze, chiar dacă Maduro a fost pe cît de ticălos, pe atît de prost ducînd rapid țara spre imposibilitatea guvernării ei, populația tot nu are încă motive de bucurie. Oamenii de acolo știu că Machado, deși este la fel de lipsită de scrupule ca Maduro, este dispusă să repornească sondele în condițiile americanilor, dar, spre deosebire de Rodriguez, ea nu le poate oferi siguranță, ci doar să accepte ori mai degrabă să solicite controlul american total, ceea ce pentru populație e puțin probabil să aducă o schimbare în bine cel puțin în anii imediat următori iar pentru americani s-ar putea să fie prea costisitor.
Sigur că Machado forțează mîna lui Trump, și anume exact mîna cu care acesta i-a cedat Nobelul pentru pace, iar progresiștii de dreapta din Occidentul colectiv o susțin: „Delcy Rodríguez este una dintre principalele arhitecte ale torturii, persecuției, corupției și traficului de droguri. Ea este principalul aliat al Rusiei, Chinei și Iranului, deci este o persoană în care investitorii internaționali nu pot avea încredere și care este respinsă de poporul venezuelean” (https://hotnews.ro/un-raport-secret-al-cia-pus-pe-masa-lui-trump-indica-cine-sunt-oamenii-potriviti-sa-conduca-venezuela-dupa-caderea-lui-nicolas-maduro-2144953?utm_source=hotnews&utm_medium=homepage&utm_campaign=ultima-ora-widget). Merită parcurs întregul material publicat din care am citat acest fragment, pentru a vedea că Machado este deja folosită împotriva lui Trump, care, potrivit acestei narațiuni, dacă ar fi consecvent operațiunii anti-drog, ar trebui să continue lupta împotriva cartelurilor în colaborare cu Machado.
Ceea ce publicul din România nu știe și nu are nici o șansă să afle din mass-media autohtonă, este că Machado se bucură însă de mai puțină încredere din partea poporului venezuelean decît Maduro și cercul lui. În orice caz, Machado este ultimul om îndreptățit să vorbească în numele venezuelenilor, de care o separă nu atît statutul social, ci mai ales atașamentele, obligațiile și convingerile care-i formează viziunea politică.
Iată cîteva elemente utile, care ne ajută să înțelegem ceva mai bine nu doar imaginea de perspectivă din Venezuela, ci și imaginea de retrospectivă din România. Unghiul din care mas-media euroatlantistă abordează situația din Venezuela dezvăluie exact gîndirea segmentului neoliberal care conduce România din 1990 încoace. Acest fapt ar trebui să ne determine să comparăm cazul Venezuelei nu doar cu cel al Ucrainei, ci și cu cel al României și să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru că nu ne-a înzestrat cu bogății naturale mai mari decît le putem duce sau apăra.
„Tatăl ei, Henrique Machado Zuloaga (decedat recent), a fost un important om de afaceri în sectorul metalurgic, iar familia ei a fost fondatoarea companiei de electricitate Electricidad de Caracas, una dintre marile corporații naționale cu capital propriu ale secolului XX. Afacerile familiei Machado – în special companiile siderurgice Sivensa și Sidetur – au fost expropriate și distruse de administrația chavistă. Mama ei, Corina Parisca, un membru cunoscut și apreciat al societății civile, este psiholog.
Discursul deschis anticomunist pe care Machado l-a cultivat metodic a ajutat-o să adune numeroși adepți din diaspora venezueleană. Pe rețelele de socializare, opiniile sale sunt apărate de expresiile nestăvilite ale dreptei naționale (așa-numiții „MAGAzuelani”). În 2012, a fondat partidul Vente Venezuela și a încercat să-i dea baze programatice: economie de piață, stat minimal, garanții sociale, privatizare și conducere în afaceri, cu un discurs naționalist întemeiat în clasele superioare tradiționale ale țării.”
„Premiul Nobel acordat în acest an lui Machado este dezgustător de două ori. Interesele financiare au ales-o pe Machado, iar procesul a fost fraudulos. Imediat după miezul nopții, pe 12 octombrie, platforma de predicții Polymarket a înregistrat o probabilitate de 3,75% ca Machado să câștige Premiul și de 69% câteva ore mai târziu, când a fost făcut anunțul. Trei pariori au câștigat 25.000 de euro. Cineva s-a îmbogățit dintr-o scurgere de informații, se pare.
[…] Acreditările familiei Machado ca fiind cea mai importantă dintre clasele conducătoare și de mari proprietari din Venezuela sunt incontestabile. Potrivit mazo4f.com, Machado „a crescut cu ideea insuflată de familia ei că deține țara noastră și merită prin drept divin să o conducă”. Raportul continuă: Tatăl ei, Enrique Machado Zuloaga, a fost un acționar majoritar și președinte al Companiei de Electricitate din Caracas. Deținea o mare parte din compania siderurgică Sivensa, al cărei președinte era unchiul ei, Oscar Machado Zuloaga. Tatăl ei deținea acțiuni la Banca Comercială, la companiile aeriene VIASA și la investițiile Tacoa, înființate de Compania de Electricitate din Caracas, pentru a-și „diversifica” activele.
Vărul primar al Mariei Machado, Luis Ignacio Mendoza Machado, a fost președinte al VIASA Airlines, care, după ce a fost absorbită de compania aeriană spaniolă IBERIA Airlines, a devenit o sursă de comisioane pentru grupul de afaceri Machado Zuloaga. Familia a fost, de asemenea, remarcată ca fiind unul dintre „principalii proprietari de sclavi” din epoca colonială a Venezuelei.
Mama lui Machado, Corina Parisca Pérez, fostă campioană la tenis, „aparține uneia dintre cele mai bogate familii din țară”. Ea s-a alăturat fiicei sale în semnarea decretului de instalare a guvernului prin lovitura de stat din 2002. A fost numită în Consiliul Electoral Național, alături de Pedro Carmona Estanga, însuși liderul loviturii de stat.
Fostul soț al lui Machado, Ricardo Sosa Branger, este „membru al uneia dintre cele mai ultraconservatoare familii din Caracas”. Un raport afirmă că „familia Branger face parte din... oligarhia care a controlat industria agroalimentară din centrul țării până în 2014”. (https://peoplesworld.org/article/with-peace-prize-for-machado-nobel-committee-shows-it-favors-the-ruling-class/)
„Ea este fața zâmbitoare a mașinăriei de schimbare de regim folosită de guvernul american, purtătoarea de cuvânt șlefuită a sancțiunilor, privatizării și intervenției străine, deghizată în democrație.
Politica lui Machado este impregnată de violență. Ea a cerut intervenție străină, apelând chiar direct la Benjamin Netanyahu, arhitectul anihilării Gazei, pentru a ajuta la „eliberarea” Venezuelei cu bombe sub steagul „libertății”. Ea a cerut sancțiuni, acea formă tăcută de război ale cărei efecte – așa cum au arătat studiile din The Lancet și din alte publicații – au ucis mai mulți oameni decât războiul, întrerupând furnizarea de medicamente, alimente și energie pentru zone întregi.
Machado și-a petrecut întreaga viață politică promovând diviziunea, erodând suveranitatea Venezuelei și negând poporului său dreptul de a trăi cu demnitate.
Ea vrea să predea petrolul, apa și infrastructura țării corporațiilor private. Aceasta este aceeași rețetă care a transformat America Latină în laboratorul mizeriei neoliberale în anii 1990.
Machado a fost, de asemenea, unul dintre arhitecții politici ai campaniei de opoziție La Salida din 2014, care a cerut escaladarea protestelor, inclusiv tactici guarimba. Acestea nu au fost „proteste pașnice”, așa cum a susținut presa străină; au fost baricade organizate menite să paralizeze țara și să forțeze căderea guvernului. Străzile au fost blocate cu gunoaie și sârmă ghimpată care ardeau, autobuzele care transportau muncitori au fost incendiate, iar persoanele suspectate de a fi chaviste au fost bătute sau ucise. Chiar și ambulanțe și medici au fost atacați. Unele brigăzi medicale cubaneze au fost aproape arse de vii. Clădiri publice, camioane cu mâncare și școli au fost distruse. Cartiere întregi au fost ținute ostatice de frică, în timp ce liderii opoziției, precum Machado, aclamau de pe margine și numeau acest lucru „rezistență”.”
