„De ce limba strămoșească
Să n’o cultivăm ?
Au voim ca să roșească
Țărna ce călcăm ?
Limbă, țară, vorbe sfinte
La strămoși erà!
Ei ar plânge în morminte,
Când ne-ar ascultà.”
(Gheorghe Sion, „Limba Românească”, în Poezii, Editura Minerva, București, 1915)
Cu aproape un veac și jumătate în urmă, intelectuali patrioți precum Gheorghe Sion le arătau românilor cît de frumoasă și demnă de trăit devine viața lor cînd este trăită pe românește și-n scris, și-n vorbit (cîteva din lucrările lui G. Sion sunt disponibile și pot fi descărcate în format pdf la https://restitutio.bcub.ro/authors/gheorghe-sion . Recomand în special Suvenire Contimpurane și volumul de poezii apărut la Editura Minerva în 1915, unde poezia „Limba românească” apare într-o versiune mai bogată și mai mișcătoare decît în versiunea cunoscută disponibilă la https://ro.wikisource.org/wiki/Limba_rom%C3%A2neasc%C4%83 ). După 1990, intelectualii progresiști de dreapta și de stînga ne-au arătat în schimb cît de mizerabil și nedemn de om este sentimentul românesc al ființei, pe care s-au grăbit să-l scoată din noi odată cu conștiința persoanei, operațiune care a generat și patologii adverse, în care neamul românesc devenea suprema realizare a lui Dumnezeu și scopul ultim al creației. Dar, inclusiv în cazul acestei excepții, rezultatul a corespuns așteptărilor, astăzi toată lumea băgînd ceva în toată lumea profitînd de faptul că nu se mai află nimic în nimeni. Se bagă ceva în cineva doar atunci cînd în cineva nu mai este nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie. Bagi ceva în mama, morții, norocul, dumnezeii, neamul celor din jur pentru că în tine s-a băgat ceva după ce s-a scos în prealabil ceea ce ar fi trebuit să fie. Se bagă ceva în limba română pentru că în român nu mai este nimic românesc și, din acest motiv, tot mai puține elemente omenești.
Englezescul profanity înseamnă în același timp obscenitate și sacrilegiu. Această dublă semnificație ne ajută să înțelegem nu doar că orice obscenitate este un sacrilegiu, o formă de profanare, o murdărire intenționată a limbii în vederea murdăririi minții și sufletului celor cu care vorbim, ci și că orice sacrilegiu este o obscenitate, chiar dacă formal este exprimată în mod îngrijit. Prin urmare, orice murdărește limba reprezintă o obscenitate și o profanare. Întrucît nimic nu murdărește limba mai mult decît minciuna, urmează că limbajul mincinos este cel mai murdar, chiar și atunci cînd termenii exprimării sunt eleganți iar stilul complex. Reiau ideea pentru că mi se pare că scăpăm prea ușor din vedere faptul că limba nu este profanată doar prin obscenitățile efective, ci prin orice încercare de a întrebuința limba în vederea înșelării celorlalți, de la reclamele care promit nu atît un produs de calitate, cît fericirea, iubirea și împlinirea personală aduse de acel produs (ale cărui calități specifice sunt cel mult secundare), la manipularea celorlalți fie în vederea satisfacerii propriei vanități, fie pentru a face un oarece profit, inclusiv ca politician, fie pentru a aplica obiectivele unei agende de redefinire a realității. Toate aceste încercări mincinoase care subminează percepția realității se realizează printr-o limbă curată, elegantă și aparent plină de grijă pentru binele celorlalți. Este o limbă română nouă, vorbită fluent de oamenii de afaceri în care ne-am transformat cu toții cu mai mult sau mai puțin succes, construită pentru cîștiga încrederea oamenilor în puterea minciunii după ce a reușit să-i desprindă de încrederea lor în capacitatea limbii de a transmite și revela adevărul. O limbă în care s-au băgat inițial dileme poate fi folosită ulterior pentru a-ți băga orice în orice și în mod deosebit în orice și-n oricine are ceva semnificativ înăuntru.
În secolul 19, românii foloseau franțuzisme pentru a-și afirma statutul social și pentru a-și legitima parvenitismul, o situație reluată astăzi cu americanismele, deși am impresia că acestea sunt incomparabil mai seci, mai impersonale și cu siguranță mai vulgar-obscene decît termenii și expresiile franțuzești de odinioară. Însă acțiunea reală de corupere a limbii în vederea desprinderii ei de realitate se desfășoară într-o limbă pe cît de curată, pe atît de vicleană, ea fiind indispensabilă formării și consolidării bulelor individuale sau colective de orice tip. Nu mai cultivăm „limba strămoșească”, cum ne îndemnau părinții fondatori ai culturii românești, pentru că am fost desprinși de părinții fondatori ai culturii antiromânești (cu ajutorul unei limbi corupte), de pămînt, de cer, de țară, de neam, de sufletul nostru și de Dumnezeu. Am ajuns să băgăm ceva în cineva sau în altceva chiar și atunci cînd comunicarea noastră este neutră sau chiar politicoasă din simplul fapt că am ajuns niște oameni de nimic, cu nimic înăuntrul nostru. Indiferent de idiomul pe care-l folosim, educat sau de mahala, limba română este folosită astăzi pentru a indica mai puțin poziția socială și apartenența de grup și în primul rînd pentru a semnala golirea de o identitate personală și națională care, începînd cu 1990, au fost bune fie pentru a ne băga ceva în ele, fie pentru a le da cu ele în cap celor de orice altă etnie, obligatoriu inferioară celei românești.
