Teologic vorbind, a merge în direcția corectă nu înseamnă a merge împotriva curentului, ci a merge pe drumul bun, pe drumul drept. Cînd Pavel mărturisește „lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrșit, credința am păzit” (2 Tim. 4, 7), el spune în esență că a mers bine pe drumul bun.
Torentul unui drum rău te poate păgubi, te poate face să suferi, te poate ucide. Dar nu te poate lua cu el decît dacă în măsura în care vrei să mergi pe drumul rău de teamă că altfel vei avea de pierdut. Poate că drumul rău îți păstrează bagajele întregi și pe tine și ai tăi nevătămați, însă el are două condiții: în primul rînd, nu îți permite să mergi bine și, în al doilea rînd, nu te va lăsa niciodată să ajungi la destinație. Marii noștri dilematici ne-au prevenit în această privință, chiar dacă într-un mod specific dilematic, atunci cînd ne-au asigurat că drumul contează, nu destinația.
Apele curg în mod firesc, cu sens, spre ținuturile joase pentru a le hrăni; lumea nu curge cu sens, ci alege albiile secate în direcția deșertului; propriu-zis, lumea nu curge în vreo direcție, ci se scurge, seacă. Lumea are un alt sens de mers pentru că are un alt drum. Lumea merge pe un drum străin atît de sursa, cît și de destinația vieții, renunțînd la rezervele de sens – de viață – păstrate de tradiție ca la niște poveri inutile. Odată cu alegerea unui sens determinat de opoziția față de sensul originar, lumea își creează propriul drum, propria albie, propriul curent. Cine crede că poate merge pe calea lumii împotriva ei, că poate merge bine pe un drum rău, se minte singur pentru a-și justifica moral alegerea drumului rău. Poți să mergi rău pe un drum bun (așa cum o demonstrăm noi, creștinii, de două mii de ani), dar este imposibil să mergi bine pe un drum rău. Prin urmare, cine merge cu lumea merge împotriva sensului adevărat pentru că merge împotriva drumului bun așa cum cine stă odată cu lumea rămîne într-o stare de neașezare.
Lumea îi urăște pe puținii creștini care merg potrivit sensului, pe drumul cel bun, îi disprețuiește pe creștinii care-i cer lumii să-și schimbe sensul în timp ce ei înșiși sunt lipsiți de sens și îi prețuiește ca pe ai săi pe cei mai mulți dintre creștini care pretind că merg cu Dumnezeu înainte în direcția luată de lume, pe drum cel rău.