Termenul apare la Iacov 1, 8 în fragmentul din Apostolul zilei de astăzi: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (termen reluat la 4, 8 unde dipsychos apare pentru a doua și ultima dată în Noul Testament: „sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici”).
De fapt, îndoielnicul este statornic în nestatornicia lui. Termenul grec se referă la omul cu două suflete sau două cugete, la omul împărțit. Nu este vorba doar despre un om nehotărît, care nu știe ce să aleagă, ci mai ales despre omul convins că poate găsi soluții de compromis între realități opuse, compatibilități între lucruri incompatibile, între lumea aceasta și împărăția lui Dumnezeu, între duhul lumii și Duhul Sfînt. Este omul convins că trebuie să existe și o altă cale, o învățătură alternativă, o posibilitate de redefinire a lucrurilor, este
„the man who wants the best of both worlds… He lacks any real sense of direction… «leaves the true way; thinking he can find a better way, he wanders and becomes wretched (παλαιπωρεῖν), walking in pathless way’ (H. Vis. 3.7.1).» Indeed, he goes ahead and identifies the δἰψυχος with the apostates, whose practice is the opposite of faith in James and the sub-Apostolic writings. In setting δίψυχία over and against πίστις, the sub-Apostolic fathers and James take over a long established idea of religious vacillation and indecision which in late Jewish circles has been enshrined in the word δἰψυχος and its cognates. [Dipsychos este] Mr. Facing-both-ways, who cannot really make up his mind between God and the world, and whose soul is divided between right and wrong.»” (Calum Gilmour, “Religious Vascillation and Indecision: Doublemindedness as the Opposite of Faith: A Study of Dipsychos and Its Cognates in the Shepherd of Hermas and Other Early Christian Literature.” Prudentia 16 (1984): 33–42, citat în Jeremiah Mutie, „The identity of the Διψυχος (Double-Minded) in The Shepherd of Hermas”, https://www.researchgate.net/publication/350357975_The_identity_of_the_Dipsychos_Double-Minded_in_The_Shepherd_of_Hermas).
Comentînd sensurile lui dipsychos din Păstorul, Mutie arată nu doar că îndoielnicul poate fi un oportunist, un laș, un apostat sau un rătăcit, un om a cărui credință poate fi slăbită de frică sau lăcomie; mai mult, Porunca a 11-a ne previne că această stare îl expune pe îndoielnic la convertirea la o credință idolatră prin care sufletul îndoit este depășit prin pierderea cu totul a sufletului prin transformarea dublei gîndiri într-o gîndire univocă și a credinței îndoite în lumea aceasta și în lumea de apoi într-o credință statornică în lumea aceasta ca și cum ar fi lumea cerească:
„The implication here is that since the false prophet has an evil spirit in him, the result of their visit to him is that the evil spirit in him succeeds in converting them. Thus, he succeeds with the double-minded in destroying their διάνοια, something he had failed to do with those who are strong in their faith.” (Mutie, p. 15).
Profetul mincinos strică pînă la urmă de tot mintea îndoielnicilor, distrugînd-o prin convertirea ei la toate adevărurile, făcînd-o adaptabilă la orice înșelare:
„Aceștia, mi-a spus el, sînt credincioși, iar cel care stă pe scaun este profet mincinos; el strică mintea robilor lui Dumnezeu ; o strică pe a celor care se îndoiesc, nu a celor credincioși. 2. Cei care se îndoiesc se duc la el ca la un ghicitor și-l întreabă ce va fi cu ei; iar acel profet mincinos, care nu are în el nici o putere a Duhului dumnezeiesc, le răspunde după întrebările lor și după poftele răutății lor; și le umple sufletul precum voiesc ei. […]
Duhul cel pămîntesc și deșert, care nu are putere, ci este nebun […] nu se apropie de adunarea bărbaților drepți, ci îi evită; se lipește de cei care se îndoiesc, de cei deșerți și le profețește în vreun colț; îi înșeală, vorbindu-le după poftele lor; totul în deșert, pentru că dă răspuns unor oameni deșerți; că un vas gol, pus împreună cu alte vase goale, nu se sparge, ci se potrivește la sunet cu celelalte.” (Păstorul lui Herma, Porunca 11, în Scrierile Părinților Apostolici, EIBMBOR, 1979, p. 261-262.)
După trei decenii în care duhul pămîntesc și deșert a fost chemat de ierarhia ortodoxă în BOR, pocăința, schimbarea minții urmărită de spiritualitatea ortodoxă tradițională, a fost schimbată într-un sens contrar. Elasticitatea minții, adaptabilitatea ei infinită au devenit noile condiții ale convertirii și criterii ale adevăratei credințe din noua ortodoxie. Nimic nu exprimă această realitate mai bine decît prezența lui Andrei Pleșu în rolul de pilduitor semănător al sensurilor îndoite din BOR (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) și cea a lui Vasile Bănescu în rolul purtătorului de cuvinte deșarte al unei Biserici îndoielnice (https://www.activenews.ro/cultura-biserica-ortodoxa/Vasile-Banescu-despre-expozitia-blasfemiatoare-Art-Safari-Sunt-de-acord-cu-dl-Asztalos-Csaba-nu-trebuia-sa-existe-o-amenda.-Credinciosii-care-au-reclamat-nu-au-educatie-artistica-VIDEO-187357).
Evanghelia zilei de astăzi alătură două lucruri care par să nu aibă nici o legătură: adulterul și binecuvîntarea copiilor (Marcu 10, 11-16). Impresia mea este că dipsychos ne-ar putea ajuta să vedem legătura: adulterul înseamnă a avea o inimă îndoită, a falsifica o unitate întemeiată de Dumnezeu, a corupe o cale dreaptă urmînd calea separată, nedreaptă, a omului corupt, a omului căzut. Înseamnă a adultera realitatea prin redefinirea ei: realitatea este alterată prin alteritate, printr-o altă realitate, tot așa cum credința în Hristos este alterată (trădată, înșelată) printr-un alt Hristos, prin antihrist.
Mintea dublă este o minte vicleană, mincinoasă, trădînd realitatea prin trădarea credinței în realitate. Hristos nici măcar nu vorbește aici despre cei care trăiesc în adulter în timpul căsniciei, ci despre cei care trăiesc cu altcineva după divorț: și aceștia sunt vinovați de trădarea credinței. Prin credința lui dublă, îndoielnicul face ca și credința dreaptă să devină mai întîi îndoielnică, nesigură, pentru a sfîrși apoi ca o credință elastică, suplă, fragedă, pe gustul profeților mincinoși. Însă „cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” Contrar aparențelor, copilul nu are o credință elastică; ceea ce definește credința copilului este mintea lui neîmpărțită și imposibilitatea lui de a concepe o minte înșelătoare. Copilul nu este capabil de adulter nu pentru că nu are viață sexuală, cum consideră orice gîndire lumească în frunte cu ortodoxul român, ci în primul rînd pentru că nu este divorțat de realitate, pentru că nu este capabil de o gîndire dublă. Gîndirea dublă face posibil adulterul, nu invers.
Disponibilitatea ierarhiei ortodoxe de a adapta învățătura creștină la duhul lumesc pregătește scindarea dilematică a sufletelor copiilor de la vîrstele cele mai fragede. Evanghelia zilei de astăzi ne spune că așa cum soții nu au voie să se separe, tot așa copiii nu trebuie separați de Hristos, ci aduși la Hristos, iar noi trebuie să venim la Hristos ca niște copii, fără viclenia unei minți care armonizează interesele împărăției lui Dumnezeu cu propriile ei interese îmbinînd utilul mîntuirii cu plăcutul vieții acesteia. Nu doar separarea de Hristos înseamnă adulter, ci și combinarea Lui cu altceva. Combinîndu-l pe Hristos cu altceva îl pierdem pe Hristos, nu reușim să-l transformăm pe El, ci doar pe noi, devenim dipsychoi, oameni dispuși să prefacă mai degrabă pietrele în pîine folosind Trupul și Sîngele Domnului, capabili să ne unim cu orice altceva și cu oricine altcineva în timp ce credința noastră nesigură în Dumnezeu se transformă într-o credință sigură fie în nimic, fie în antihrist. De aceea, antidotul la împărțirea cugetului este statornicia în „cuvîntul adevărului prin care Dumnezeu ne-a născut după voia Sa ca să-I fim pîrgă dintre făpturile Lui” (Iacov 1, 18), verset cu care se încheie textul Apostolului de astăzi.
