Dacă este dificil să ne purtăm normal cînd avem o afecțiune mintală ori psihică, după cum se plîngea Joker („the worst part about having a mental illness is people expect you to behave as if you don’t”), în schimb afecțiunile spirituale ne permit să părem cît se poate de normali.
Ceea ce au în comun afecțiunile mintale și cele spirituale este incapacitatea de a-l recunoaște pe Hristos ca Dumnezeu și pe Dumnezeu în Hristos, incapacitate care este evident mai gravă și mai complicată în cazul afecțiunilor spirituale. Dacă psihoterapia creștină ar fi reușit să descopere rădăcina răului spiritual din noi, nu ne-ar fi interesat așa cum nu ne interesează de fapt literatura spiritualității ortodoxe decît în măsura în care este convertită în opusul ei, și anume în dezvoltare personală. Dar pentru că satisface narcisismul omului căzut oferindu-i mîngîiere, înțelegere și compasiune acolo unde ar trebui să restaureze prin lucrarea adevărului, în majoritatea cazurilor psihoterapia creștină riscă să împletească afecțiunea spirituală cu tulburările mintale și psihice, astfel încît „se fac cele din urmă ale omului mai rele decît cele dintîi” (Matei 12, 45).
