[…] scopul însuși al acestui eseu este de a răspunde, dacă este posibil, la întrebarea: despre ce viață vorbim, ce viață predicăm, proclamăm și anunțăm atunci cînd, în calitate de creștini, mărturisim că Hristos a murit pentru viața lumii? Care viață reprezintă atît motivația, cît și începutul și scopul misiunii creștine?
Răspunsurile curente urmează două modele generale. Pe de o parte, întîlnim modelul adoptat de unii dintre noi pentru care viața, atunci cînd este discutată în termeni religioși, înseamnă viață religioasă. Și această viață religioasă este o lume în sine, existînd în mod separat de lumea seculară și de viața ei. Este lumea „spiritualității”, iar în zilele noastre aceasta pare să cîștige tot mai multă popularitate. Chiar și standurile de carte din aeroporturi sunt pline cu antologii de scrieri mistice. Basic Mysticism este un titlu pe care l-am zărit la un moment dat. Pierdut și derutat în zgomotul, agitația și neîmplinirile „vieții”, omul acceptă cu ușurință invitația de a intra în templul lăuntric al sufletului său pentru a descoperi acolo o altă viață, bucurîndu-se de un „banchet spiritual” abundent în hrană spirituală. Această hrană spirituală îl va ajuta. Îl va ajuta să-și restabilească liniștea sufletească, să îndure cealaltă viață – cea seculară – să-i accepte greutățile și să ducă o viață sănătoasă și mai dedicată, să „zîmbească în continuare” [„keep smiling”, o formă de auto-constrîngere autodistructivă produsă de pozitivitatea toxică a culturii wellness și wellbeing care degenerează pînă la urmă în formele patologice surprinse în zîmbetul cinic și în rîsul grotesc al lui Joker din filmul lui Todd Phillips, nota mea, G. F.] într-un mod profund, într-un mod religios. Și astfel misiunea constă în acest caz în convertirea oamenilor la această viață „spirituală”, în a-i face „religioși”.
Există o mare varietate de orientări și chiar teologii în cadrul acestui model general, de la atitudinea superstițioasă pînă la interesul sofisticat pentru doctrinele mistice ezoterice repuse în circulație. Dar rezultatul este același: viața „religioasă” o face pe cea seculară – viața bazată pe nevoia de a mînca și a bea – irelevantă, o lipsește de orice semnificație reală, acordîndu-i doar valoarea unui exercițiu de evlavie și răbdare. Și cu cît „banchetul religios” este mai spiritual, cu atît mai seculare și mai materiale devin indicatoarele luminoase plasate de-a lungul autostrăzilor noastre și care ne invită: MÎNCAȚI, BEȚI.
Pe de altă parte, există modelul celor pentru care „viața lumii” pare să însemne în mod firesc „pentru o viață mai bună a lumii”. „Spiritualiștii” sunt contrabalansați de activiști. Fără îndoială, astăzi suntem departe de simplul optimism și de euforia „Evangheliei Sociale”. Toate implicațiile existențialismului cu anxietățile sale, ale neo-ortodoxiei cu viziunea ei pesimistă și realistă asupra istoriei, au fost asimilate și cîntărite cu atenție. Dar credința fundamentală în creștinism ca fiind în primul rînd acțiune a rămas intactă și, de fapt, a căpătat o nouă putere. În cadrul acestui model de gîndire, creștinismul a pierdut pur și simplu lumea. Prin urmare, trebuie să o recupereze. Misiunea creștină, în acest caz, urmărește să ajungă din urmă viața care a luat-o razna. De data aceasta, omul care „mănîncă” și „bea” este luat în serios, dacă nu chiar extrem de serios. El constituie practic obiectul exclusiv al acțiunii creștine și de aceea suntem în permanență chemați să ne căim pentru că am petrecut prea mult timp în contemplare și adorare, în tăcere și liturghie, pentru că nu ne-am ocupat suficient de social, de politic, de economic, de problema rasială și de toate celelalte probleme ale vieții reale. Cărților despre misticism și spiritualitate le corespund în acest caz cărțile despre „Religie și viață” (sau Societate, Urbanism sau Sex... [în ultimii douăzeci de ani în BOR au fost promovate în special cărțile despre Psihoterapie și Religie și Știință, care au reușit să formeze efectiv în România o viziune ortodoxă falsificată, nota mea, G. F.]). Și totuși, întrebarea fundamentală rămîne fără răspuns: ce este această viață pe care trebuie să o recîștigăm pentru Hristos și să o facem creștină? Care este, cu alte cuvinte, scopul ultim al tuturor acestor fapte și acțiuni?
Să presupunem că am atins cel puțin unul dintre aceste obiective practice. Am „reușit”. Ce urmează? Întrebarea poate părea naivă, dar nu se poate acționa cu adevărat fără a cunoaște sensul nu numai al acțiunii, ci al vieții însăși în numele căreia se acționează. Omul mănîncă și bea, se luptă pentru libertate și dreptate pentru a fi viu, pentru a avea frumusețea vieții. Dar ce este aceasta? Ce este viața vieții însăși? Care este conținutul vieții veșnice? La limită, descoperim inevitabil că acțiunea în sine și prin ea însăși nu are nici un sens. Cînd toate comisiile și-au îndeplinit sarcinile, cînd toate studiile au fost realizate, conferințele susținute și articolele distribuite și cînd toate obiectivele practice au fost atinse, ar trebui în mod normal să urmeze o bucurie perfectă. În legătură cu ce? Dacă nu știm, rămîne aceeași separare între religie și viață pe care am observat-o mai sus în modelul spiritual. Fie că ne „spiritualizăm” viața sau ne „secularizăm” religia, fie că-i invităm pe oameni la un banchet spiritual sau pur și simplu ne alăturăm lor la banchetul secular, adevărata viață a lumii, cea pentru care Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său Unul Născut, rămîne în mod tragic dincolo de capacitatea noastră religioasă de a o percepe.
(Alexander Schmemann, For the Life of The World. Sacraments and Orthodoxy, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1998, p. 11-13. Traducerea fragmentului de Gh. Fedorovici. Ediția românească a cărții a apărut la EIBMBOR în 2001, în traducerea pr. Aurel Jivi.)
