Păsările nu cîntă oriunde și nici oricînd și nici oricum. Ele cîntă în funcție de loc și de vreme. Își aleg locul în funcție de copaci, de vechile locuri de cuibărit și de felul în care la oraș poziția și înălțimea blocurilor afectează răspîndirea luminii și căldurii soarelui. În diminețile mai reci unele, precum mierla, tac, iar restul cîntă sau ciripesc mai încet decît în diminețile mai calde.
Păsările cîntă pentru că ține de natura lor să cînte. Iar natura și scopul cîntecului lor nu urmăresc buna noastră dispoziție și relaxare, ci slăvirea Creatorului. Dintre toate făpturile creației, omul este singura ființă care se poate slăvi pe sine prin cîntec și care-și poate închipui că întreaga creație cîntă pentru a-l slăvi pe el. Dar bucuria nu poate fi adusă decît de dreapta slăvire. Adorarea de sine nu-i poate aduce omului bucurie, ci doar un sentiment de satisfacție. Ceea ce este satisfăcut este sentimentul puterii. Omul ajunge să-și înțeleagă greșit natura atunci cînd își pierde locul și vremea, rătăcind prin spațiu și timp în căutarea puterii.
Darwin a privit la păsările cerului (Matei 6, 26) și nu a văzut decît supraviețuirea celui mai puternic. El vedea din perspectiva culturii moderne a morții, oferindu-i omului modern evoluția prin selecție naturală ca singură consolare. În secularismul evoluționist, viața nu este decît o amînare a morții, iar cîntecul păsării este doar o viclenie biologică cuprinsă în mecanismul lor reproducător, la fel ca penajul și zborul nupțial.
Odată ce omul își pierde locul din ordinea creației, el își caută un alt loc și o altă așezare prin utopie. Utopia poate fi seculară (materialistă, mecanicistă, științifică, deterministă), realizată prin inginerie socială și/sau genetică, ori gnostică, realizată prin inginerie spirituală (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/02/inginerii-lui-dumnezeu.html). În utopia seculară, omul își manifestă creativitatea dezvoltînd tehnologia; în utopia religioasă, creativitatea se manifestă în plan artistic. Aceste două direcții s-au suprapus în ultima jumătate de secol (amazon.com cuprinde 60.000 de titluri în categoria „science and religion” și 30.000 în categoria „science and spirituality”), liderii creștini sperînd că religia va redeveni relevantă pe măsură ce va confirma concluziile științei. După cum vedem astăzi, așteptările lor s-au împlinit, dar cu prețul redefinirii creștinismului. Creștinismul a revenit astăzi ca o formă de spiritualitate care îi asigură pe oameni că Dumnezeu îi iubește așa cum sunt fără să le ceară în schimb nimic altceva decît să se iubească pe ei înșiși la fel de mult, ca și cum ar fi dumnezei.
Cînd vedem viața din perspectiva morții, viața devine irelevantă. Cînd vedem moartea din perspectiva nemuririi, moartea devine irelevantă. Ceea ce înseamnă că nu vedem nimic nici atunci cînd privim lumea din perspectiva morții, nici atunci cînd o privim din perspectiva unei veșnicii separată de trup (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/despre-sensul-ortodox-al-icoanei.html). Ambele perspective ne refuză posibilitatea bucuriei. Iar dacă avem o credință greșită, nici măcar Trupul și Sîngele lui Hristos nu ne ajută să vedem ceva și să ne bucurăm cu adevărat în Domnul. De fapt, dacă credința noastră este bazată pe nemurire și nu pe înviere, atunci pînă și Sf. Euharistie se volatilizează într-un simbol pur spiritual, iar actul fizic de a o consuma devine o formă de participare pur spirituală la o ordine inaccesibilă trupului. Trupul este redus la un canal prin care hrana spirituală ajunge la suflet, singurul element care contează și ne definește ca oameni. Această viziune spirituală îl dislocă pe om într-o măsură chiar mai mare decît viziunea materialistă, proiectîndu-l într-o lume fantasmagorică (mentalitatea spiritualistă fiind mai degrabă caracteristică celor din iad, după cum o arată atît de inspirat C. S. Lewis în The Great Divorce, ed. rom. Humanitas, 2013). Nu mai vedem păsări, vedem doar zborul gnostic al măiestrei în eliberarea ei și a noastră de materie.
Nu putem vedea nimic decît în măsura în care ne așezăm în locul nostru. Atticus nu știa cîtă dreptate avea cînd îi spunea lui Scout că „nu poți înțelege cu adevărat pe cineva decît în măsura în care vezi lucrurile din punctul lui de vedere […], după ce ai intrat în pielea lui și ai umblat așa o vreme” (Harper Lee, To Kill a Mockingbird, Harper Perennial Classic, 2002, p. 33). Dar noi ne-am pierdut punctul omenesc de vedere prin căderea din locul nostru, dobîndind un punct demonic de vedere, văzînd fie doar materie și moarte, fie doar „nemurire și libertate”, cum își subintitula Eliade studiul său despre yoga. Nu ne putem redobîndi vederea decît revenind la locul nostru, în natura noastră restaurată prin Întruparea Fiului. De abia atunci nu vom mai avea nevoie de cîntec pentru a deveni bucuroși, ci pentru că am devenit bucuroși vom simți nevoia să cîntăm. Pentru că bucuria și slăvirea lui Dumnezeu sunt proprii naturii noastre restaurate, așa cum satisfacția și slăvirea de sine sunt proprii naturii noastre căzute.
