Practicarea specializată a îmbrățișării, realizată tot mai des și cu o putere tot mai mare demonstrează faptul că omul nu este făcut pentru a se îmbrățișa singur. Dar asta nu-l împiedică să încerce, folosindu-i pe alții pentru a-și asigura starea de bine, regenerînd energia vieții prin îmbrățișarea transformată într-o metodă spirituală în cadrul noii religii terapeutice.
Acum, este adevărat că și apostolii aveau o slăbiciune pentru îmbrățișare, iar Pavel poate mai mult decît toți: pare că nu se-ndură să încheie Epistola către Romani pînă cînd nu-l îmbrățișează pe fiecare dintre destinatarii săi. Dar aceasta este o îmbrățișare în Hristos care putea fi transmisă și la distanță întrucît creștinii trăiau în Hristos și, în România cel puțin, încă o mai făceau pînă la convertirea recentă ortodoxiei la o spiritualitate transpersonală.
Hristos îi îmbrățișează pe cei din jurul nostru și prin noi în măsura în care noi îl îmbrățișăm pe El. Dar nu-L putem îmbrățișa cîtă vreme ne îmbrățișăm pe noi înșine și tot ceea ce ne definește în istorie: familia, neamul, cultura, Biserica neamului (noțiune opusă creștinismului; în creștinism, credinciosul face parte din neamul creștin în primul rînd; în creștinism, neamul este al Bisericii, nu invers. Bineînțeles, și această înțelegere a fost compromisă în sens opus de elita ortodoxă, care citește capitolul 5 din Epistola către Diognet din perspectiva Nobleței spiritului a lui Riemen, justificînd teologic un milenarism secular).
Identitatea creștină este determinată în primul rînd de statutul de copiii adoptivi ai Tatălui, statut dobîndit prin unirea noastră cu Fiul întrupat. Iar pentru a ne uni cu Hristos, trebuie să-L cunoaștem și nu-L putem cunoaște în afara împărtășirii cu El. Dar nici acest lucru nu este suficient: după cum ne-a demonstrat-o Iuda și după cum știm atît de dureros din viețile noastre, chiar dacă ne împărtășim cu Hristos, putem rămîne departe de El, refuzînd în plus să admitem că această îndepărtare reprezintă tot o formă de trădare. Iar prin îmbrățișarea noastră trădătoare, îl împiedicăm pe Hristos să îmbrățișeze lumea și prin noi, stînd ca niște porți ale iadului între aproapele nostru și Hristos.
