Trecătorii ocazionali care, atrași de vremea
frumoasă și atmosfera plăcută s-ar abate zilele acestea pe la blogul lui
Alexandru Racu, ar putea descoperi o interesantă și captivantă discuție legată
de natura democrației anilor 90 în general și de cea a Pieței
Universității în special (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/19/o-scrisoare-uitata/
și https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/18/poenaru-vs-cucerai-others-unde-anume-ma-situez-eu/).
Dincolo de întrebarea privitoare la natura democrată a programului Pieței, caracterul
democrat și liberal al fenomenului Pieței poate fi discutat și din perspectiva
balconului.
Scena balconului este una memorabilă nu doar în
istoria teatrului, ci și în istoria teatrului politic. De la Vasile Roaită, pus
în turnul sirenei de la Grivița de mitologia comunistă, la Ceaușescu, pus în
balconul sediului Comitetului Central de organizatorii demonstrației din 21
decembrie 1989 și la vorbitorii din legendarul balcon al Pieței, balconul sau platforma au jucat un rol important în istoria noastră modernă.
În Piață venea cine putea, dar în balcon ajungea
cine trebuia.
Cineva trebuia să-ți dea drumul.
Cineva trebuia să-ți facă loc.
Cineva trebuia să-ți deschidă ușa:
„În aceeași perioadă, tânărul locotenent de
Securitate devine foarte activ în proaspăt înființata Ligă a Studenților. E o
prezență discretă la toate manifestările organizației, de obicei filmând tot
ceea ce se întâmplă. Înființează repede și conduce publicația Ligii
Studenților, se ocupă de organizare și de logistică, dirijând ușor lucrurile în
direcția dorită de el. Atunci când Emil Constantinescu a dat aprobarea pentru
deschiderea balconului din care să se vorbească Pieței, el era acolo, el a luat
cheia și a descuiat ușa. Cât a durat Piața Universității, a fost mereu acolo, a
filmat, a organizat și, mai ales, a condus discret, lăsându-l pe Marian
Munteanu și pe amicii săi să creadă că ei sunt șefii. Sau poate nu credeau,
poate știau.”
