„Dumnezeu să ne izbăvească de cel
viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră.”
Din Viața Sfintei Maria Egipteanca
Am găsit astăzi cartofi noi la un preț accesibil, însă,
văzînd că sînt din Egipt, am renunțat. Dar cum tendința e să asociezi Egiptul
mai degrabă cu lucruri vechi decît cu cele noi, fie și cartofi, gîndul mi-a mai
rămas o vreme la Egipt. La Sfînta Maria Egipteanca, mai precis.
Sf. Maria
Egipteanca a aflat mîntuirea părăsind lucrurile care o împiedicaseră să intre
în biserică. Pe mulți îi împiedică astăzi să intre în biserică nu lucrurile pe
care le-au făcut sau nu le-au făcut ei, ci lucrurile pe care le-au făcut sau nu
le-au făcut alții. Felul în care ceilalți din biserică se uită sau nu se uită
la ei. Îi împiedică faptul că unii pot intra liber în biserică, cînd ar trebui
să fie opriți de aceeași putere nevăzută care a oprit-o cîndva pe Maria
Egipteanca. Unii ezită să intre în biserică pentru că biserica le-a intrat sau
nu le-a intrat în casă. Unii nu intră în biserică pentru că e prea plină, alții
pentru că o găsesc prea goală. Pe mine, de pildă, m-a scos din sărite monitorul imens
montat de preot în curtea bisericii, pentru „folosul” credincioșilor care pot
urmări astfel slujba din interior, dar cu timpul mi-am revenit. Acum nici nu-l
mai văd. Dar dacă nu m-aș mai fi dus la slujbă, sigur aș fi continuat să-l văd. Și nimic altceva.
Într-o postare precedentă subliniam că, potrivit
lui Greenblatt, procesul modelării de sine propriu Renașterii și modernității a
început din clipa în care creștinii apuseni au adoptat într-un mod pragmatic
afirmația Sfîntului Pavel „tuturor toate m-am făcut” (1 Corinteni 9:22), în
defavoarea modelului anterior, spiritual, al imitării lui Hristos (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/03/noi.html).
De fapt, Biserica și fiecare creștin în parte chiar trebuie să se facă tuturor toate, dar după modelul lui
Hristos, nu după strategiile de marketing ale directorilor ei de vînzări (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/02/etica-ortodoxa-este-spiritul.html).
Iar de aici vin iarăși noi piedici care împiedică intrarea unora în Biserică: e
prea spirituală pentru unii (imitîndu-l pe Hristos), sau prea lumească pentru
alții (făcîndu-se toate în special pentru toți oamenii puternici ai zilei).
Vestea bună pe care ne-o aduce Sfînta Maria
Egipteanca stă în întrebarea pe care a pus-o imediat după ce și-a venit în
fire: „Care este calea spre Iordan?” Nu că n-ar fi știut. Voia să știe care e
calea cea mai scurtă.
Nu-i greu de aflat calea spre Iordan. Mai greu de
aflat sunt lucrurile care te țin departe de el. Pe unele, precum cele enumerate
mai sus, le punem noi cu bună știință, pentru a le ascunde pe cele care ne
împiedică cu adevărat să intrăm în biserică: de fiecare dată, păcatul personal,
sub multele lui forme. Greu e să ne venim în fire. Și ca să ne venim în fire,
trebuie să intrăm în biserică. Încă nu a fost descoperit un alt mod. Nu s-au
descoperit decît numeroase moduri de a-ți pierde firea.
Viața Mariei Egipteanca este un model de
descoperire de sine, de regăsire și vindecare a persoanei prin harul lui
Dumnezeu, și care demonstrează totodată eșecul modelării sinelui promovate de
diverși specialiști, de la shakespearologi la teologi, de la educatori la
autori de literatură motivațională.
Deși în general apreciez analogiile forțate, de
data aceasta una mi s-a părut suficient de exagerată pentru a-i acorda toată
atenția. Ideea mi-a venit în timp ce citeam un articol din Cațavencii, „Salvați copiii! Salvați-i de perversiunile
bancofililor!” (http://www.catavencii.ro/salvati-copiii-salvati-de-perversiunile-bancofililor/
). Bancofil rimează cu pedofil, și este interesant de văzut cît de mult sînt implicate
băncile în acțiunile de ajutorare a copiilor din familiile sărace. Este interesant,
pentru că băncile au partea lor de responsabilitate în gradul accentuat de
sărăcie în care a ajuns o mare parte din populația României. Mi se pare că
merită urmărită analogia dintre călătorii care au acceptat ca Maria Egipteanca
să-și plătească prețul călătoriei prostituîndu-se și sistemul bancar românesc
împreună cu susținătorii lui direct interesați prin donații și comisioane.
Oare de ce bărbații care au păcătuit împreună cu
Maria au putut intra în biserică? Era Dumnezeu un sexist bătrîn, solidar
cu toți bărbații, și de care feminiștii sunt acum pe punctul de a ne scăpa,
înlocuindu-l cu o dumnezea? Erau ei dincolo de capacitatea de a se pocăi, și
doar lemnul Sfintei Cruci i-ar mai fi putut scoate din nesimțire? Bineînțeles,
răspunsul are de-a face cu alegerea personală a fiecărui om, care poate avea
loc oriunde și oricînd. Acela fusese momentul Mariei. Hristos este în mijlocul
mulțimii, dar nu la fiecare atingere iese o putere din El. Uneori nici nu-i
nevoie de vreo atingere. Te poți bucura de prezența lui Histos doar urcîndu-se
într-un smochin, ca Zaheu.
În două rînduri s-a temut Zosima că nevrednicia
lui îl va împiedica să se întîlnească cu nevoitoarea din pustie așa cum Maria
fusese împiedicată să intre în biserică. Dar bărbații care au dus-o pe Maria la
Ierusalim nu s-au temut de nimic, au intrat în biserică neîmpiedicați de nimic.
Poate chiar li s-a părut că luînd-o cu ei fac o faptă bună, creștinească.
Lumea e plină de astfel de creștini. De pildă, de
cei care încearcă să salveze copiii de sărăcie. Sigur, nu știu dacă sunt
creștini, dar ce altceva ar putea fi niște oameni atît de buni, niște inimi atît
de caritabile? Copiii nu trebuie lăsați în urmă. Trebuie ajutați să se îmbarce,
chiar dacă ei nu știu încă de ce sau încotro vor merge. Mai ales că o parte din
prețul călătoriei copiilor a fost deja plătit de familiile lor, care doriseră
de altfel să rămînă pe loc.
Oamenii trebuie scoși din sărăcie nu pentru că de
la un anumit nivel de sărăcie încolo persoana umană riscă să-și piardă
demnitatea și chiar viața, ci „pentru a [putea]
contribui la
dezvoltarea acestei țări” (http://www.catavencii.ro/salvati-copiii-salvati-de-perversiunile-bancofililor/).
Dar poate că au ajuns atît de săraci tocmai pentru a deveni incapabili să contribuie
la dezvoltarea acestei țări. Pentru că o Românie dezvoltată nu ar fi permis
abuzurile săvîrșite de un sistem bancar aparent în numele dezvoltării țării, dar în realitate în beneficiul prosperității unui mic număr de oameni. Nu-i chiar atît de ușor să te califici
într-o categorie defavorizată, iar fără ajutorul băncilor unii n-ar fi reușit
niciodată. Oamenii aceștia trebuie salvați, mîntuiți de „tina lucrurilor lor”,
de sărăcia mai mare în care au ajuns după ce au frecventat bordelul bancar în
speranța că vor reuși dacă nu să scape de sărăcia inițială, măcar să o facă mai
suportabilă.
Este vreo veste bună în toată analogia? Aparent, e o veste bună că băncile sunt dispuse să plătească, fie și
simbolic, pentru momentele agreabile petrecute în compania familiilor pe care
le-au distrus. Dar asta e, de fapt, o veste proastă: înseamnă că băncilor le-a
plăcut experiența și vor să o prelungească.
Aparent, e o veste bună că deșertul e mai aproape
ca oricînd. La fel de aproape ca sediul celei mai apropiate bănci. Dar asta e, presupun,
tot o veste proastă.
Există, bineînțeles, și o veste bună, dar care de
fapt e încă și mai proastă decît cele de pînă acum: Maria Egipteanca a trăit
timp de șaptesprezece ani cu două pîini și jumătate. În următorii treizeci de
ani s-a mulțumit cu ierburile din pustie. O veste bună, într-adevăr, dar numai
pentru bănci. De fapt, este chiar o veste minunată. Nu și pentru populația
obișnuită a țării, căreia doi lei pe lună încep să i se pară deja o sumă
rezonabilă.
Oricum aș lua-o, faptul că există întotdeauna niște pasageri
generoși, dispuși oricînd să plătească costul călătoriei pentru pasagerii
„defavorizați”, nu este o veste bună. Pe de o parte pentru că aceștia își
plătiseră deja călătoria, altfel nu ar fi fost lăsați să se îmbarce. Dar mai
ales pentru că, odată ajunși la destinație, săracii ar putea descoperi că o
putere îi împiedică să intre în Biserică. Alta decît cea care a oprit-o pe
Sfînta Maria Egipteanca. Unele bilete de călătorie au clauze contractuale pe cît
de ascunse, pe atît de stricte.
