Opoziția față de Dumnezeu aduce opoziția față de sine și față de lume. Această adversitate interioară este blestemul oricărei ființe opusă lui Dumnezeu inclusiv prin înstrăinarea de El, de la oameni la demoni, și orice lucru atins de aceste ființe este afectat de răsturnarea lor lăuntrică, de această contradicție desfiguratoare prin care cei stăpîniți de rău își pierd identitatea.
Se poate spune că omul stăpînit de rău este un om nou în măsura în care înțelegem că natura umană a acestui om nou este atît de coruptă încît termenul om indică, tocmai prin caracterul impropriu în care este folosit, necesitatea restaurării unei umanități pierdute: ăsta-i om?
Din acest motiv, om
nou în sens propriu nu este decît omul restaurat în Hristos (o realitate de
care majoritatea creștinilor este la fel de străină ca orice necreștin), în
timp ce toate variantele de oameni „înnoiți” prin gnosticism ori prin magia premodernă
sau prin cea modernă a diverselor utopii seculare (umanism, comunism, fascism,
legionarism, nazism, liberalism, ecologism, consumism, neo-conservatorism, transumanism; tipul de gîndire magică cultivat în
pseudo-ortodoxia românească folosește elemente premoderne și postmoderne, după
cum sper că voi reuși să arăt într-o postare viitoare), din Antichitate prin Renaștere și pînă la Noua Renaștere pregătită prin mentalitatea deschisă de spiritualitatea New Age, nu au apărut decît reprezintă
alternative tragice la omul hristificat, variațiuni infinite ale vechiului
Adam, noi încercări de a deveni ca Dumnezeu în condițiile puse de om și care duc inevitabil la totalitarism în efortul edificării împărăției „omului nou”.
