Sub influența obiectivismului apusean și a unei concepții simpliste despre liniaritatea istoriei, ortodocșii români deduc emoționați măreția omului din caracterul lui unic și irepetabil, pentru ca sub influența lui Pleșu să revină statornic la panteismul lor cosmic tradițional, în care totul este unic și irepetabil după chipul Spiritului Absolut.
Totul în lume este unic și irepetabil, dar asta nu pentru că nu poți păși de două ori în aceeași apă a rîului, nu pentru că totul trece și nici pentru că totul rămîne identic într-o imobilitate eternă a ființei. Totul în lume este unic și irepetabil pentru că este creat, și anume, este creat de un Dumnezeu personal, observație care stă la temelia teologiei părintelui Stăniloae, pe care noua ortodoxie românească fie o corupe, fie o ignoră pentru că nu permite abuzurile trans-personaliste ale păgînismului încurajat în școlile teologice ortodoxe în ultimele două decenii.
Totul în lume este unic și irepetabil pentru că totul este darul iubirii unui Creator personal; dacă nu ar fi personal, Dumnezeu nu ar putea crea, iar lumea ar fi în acest caz ori identică cu Spiritul Absolut, ori o iluzie. La rîndul său, obiectivismul apusean, manifestat în falsa alternativă nominalism/raționalism, elimină caracterul personal al lui Dumnezeu sau îl plasează într-un raport de inferioritate cu esența divină. Această logică cere în mod obligatoriu un har creat și respingerea unuia necreat: doar în măsura în care harul este creat poate pătrunde și lucra în ordinea creată, care rămîne unică și irepetabilă, dar își pierde vocația personală, fapt care duce inevitabil la pierderea caracterului unic și irepetabil al creației, după cum a demonstrat-o în mod dureros lumea modernă.
Demnitatea omului este o formulă goală dacă nu este întemeiată în condiția lui de ființă creată din iubire de un Dumnezeu personal care susține lumea și omul prin energiile Sale necreate. Tocmai pentru că aceste premise lipsesc în teologia catolică, există necesitatea inventării și apărării unei demnități umane artificiale (întreprindere realizată pe terenul teologiei morale mai degrabă decît pe cel al teologiei dogmatice), în timp ce teologia ortodoxă nu a considerat necesar să apere demnitatea umană, ci dimpotrivă, premisele teologice care revelează această demnitate. La Epifania Domnului nu ni se arată doar adevărul despre dumnezeirea lui Hristos și despre Sfînta Treime, ci și adevărul despre ființa umană, chemată la viața dumnezeiască prin pecetea ei personală. Iar această dimensiune personală a omului stă nu doar în faptul de a fi făcut de Dumnezeu personal, ci în egală măsură în faptul de a fi făcut după chipul și asemănarea Lui.
Luca 12 și Matei 10 ne arată că vrăbiile, corbii, crinii, iarba cîmpului, pînă și părul din capul nostru, tot ceea ce pare lipsit de valoare este valoros pentru că este știut, este socotit, numărat și prețuit de Dumnezeu înainte de a socoti noi valoarea lor:
„Nu se vînd oare cinci vrăbii cu doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decît multe vrăbii. […] Priviți la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniță, și Dumnezeu îi hrănește. Cu cît mai de preț sunteți voi decît păsările! […] Priviți la crini cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. […] Iar dacă iarba care este azi pe cîmp, iar mîine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu cît mai mult pe voi, puțin credincioșilor!” (Luca 12, 6; 24-28; vezi și Matei 10, 29-30)
Totul în ordinea creată este unic și irepetabil: nu există doi fulgi de nea identici. Nici măcar nu avem nevoie de creștinism pentru a înțelege acest lucru: orice biolog evoluționist este încîntat să vorbească despre asta și orice ateu onest admite cu emoție aceste două trăsături ale lumii fizice. Dar fără teologia ortodoxă (aia veche, nu parodia actuală) nu vom înțelege niciodată prin ce anume este unicitatea omului distinctă de cea a restului întregii creații. Din acest motiv, omul nu-și va putea păstra demnitatea sa naturală, ci va fi obligat să și-o impună prin puterea unei logici sofiste și prin cea a forței fizice, amenințînd astfel propria lui unicitate odată cu cea a creației. Nu vom înțelege de ce omul este cu adevărat unic doar în orizontul împărăției lui Dumnezeu și de ce lucrurile unice și irepetabile ale creației pot sfîrși în foc în ciuda valorii lor, în timp ce demnitatea omului se împlinește doar ca locuitor al împărăției: „Căutați mai întîi împărăția Lui. Și toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31).
La sărbătoarea
Epifaniei Domnului, tot mai mulți ortodocși sărbătoresc fără să știe epifania antipersonală
a creștinătății occidentale.
