Efortul de salvare a aparențelor nu funcționează nici măcar în planul acestei lumi. Dacă preocuparea de a părea sincer nu poate aduce decît cel mult succes, precum în butada lui Jean Giraudoux („secretul succesului este sinceritatea: odată ce o poți simula, succesul vine de la sine”), atunci unii oameni consideră că pierderea integrității reprezintă un preț prea mare. În Vest, se întîmplă ca profesioniști din diferite domenii să abandoneze o viață de succes din cauza efortului dublu de a ascunde unele adevăruri și de a accepta anumite minciuni. La noi, pînă și această retragere este prezentată ca o poveste de succes, și de fapt corporatistul român care se retrage, chipurile, la țară nu face decît să vîndă iluzia eliberării acelor corporatiști tentați de o evadare cît mai reală – cel puțin în aparență.
Ideea că aparențele ar putea fi salvate tocmai în planul în care sinceritatea este salvatoare cel mai deplin, adică în Biserică, reprezintă modul cel mai sigur de a ucide credința și de a încuraja simularea ei. Inițiativa îi aparține clerului, care ignoră efectele ipocriziei în relația omului cu Dumnezeu, în ciuda prețuirii explicite a onestității în Scripturi și a consecințelor mortale ale pierderii ei, așa cum vedem din povestea lui Anania și Safira (Fapte, 5, 1-11).
