Ortodoxul român din trecut trăia cu perspectiva lucrurilor ultime (moartea, Judecata, raiul și iadul). Nu se ducea la slujbă pentru a se încărca spiritual, ci pentru a vedea drumul mai clar. Scenele Judecății de Apoi pictate pe fațada sau în pronaosul bisericilor îl ajutau să recunoască la sosire momentele sale de rătăcire și să fie mai atent la plecare. Ortodoxul român de astăzi știe însă că iadul este rezervat păgînilor, neomarxiștilor, globaliștilor și progresiștilor și de aceea el își închipuie că a trecut deja de lucrurile din urmă sau pe lîngă ele, pășind cu încredere pe una din noile căi autorizate de o biserică tot mai adîncită în întuneric: cea a neamului absolut, a dezvoltării personale, a umanismului creștin instrumentalizat de neoliberalism și de neoconservatorism sau pe calea unității transcendentale a tuturor religiilor.
