Călin Georgescu despre români: „o populație volatilă în țeluri, incultă, neinformată, incapabilă să se adapteze valorilor occidentale și păstrează o mentalitate arhaică, mistică, aproape tribală.”
(Călin Georgescu, Cumpăna României, București, Editura Logos, 2014, p. 20.)
Călin Georgescu despre tradiție populară, gîndire religioasă și necesitatea adaptării rapide la lumea de astăzi, definită de „nivelul real al Occidentului”: „Nu există societate civilă, iar intelectualii se conformează părerilor opiniei publice, în loc să le formeze. Lor le revine o mare responsabilitate deoarece, în fața șocului cultural la întâlnirea cu nivelul real al Occidentului, au preferat refugiul în misticism și „tradiții“ unei adaptări rapide la lumea actuală; […] Este alarmantă exacerbarea misticismului, încurajată de toate instituțiile statului. Populația apelează la mituri și prejudecăți în loc de știință pentru explicarea fenomenelor Universului și chiar soluționarea problemelor cotidiene.”
(Călin Georgescu, Cumpăna României, București, Editura Logos, 2014, p. 35.)
Toată lumea îl știe pe Călin Georgescu, credinciosul, naționalistul, pacificatorul, specialistul în învierea neamului și a economiei etc. Mai puțină lume îl știe însă pe acel Georgescu care deplîngea în Cumpăna României înapoierea tragică și regretabilă a țărilor românești în raport cu Occidentul din cauza influenței orientale și a indolenței cu care românii au acceptat-o (p. 18-19; 27). Dar chiar dacă contradicțiile din discursul lui Georgescu ar fi conștientizate de simpatizanții săi, aceștia le-ar dizolva nu prin confruntarea lor cu realitatea, căci aceasta ar genera automat pierderea încrederii în „președintele ales”, ci prin raportarea acestor contradicții la umanitatea lui Georgescu: Georgescu poate că spune prostii, dar asta e în regulă pentru că nu este perfect. Și nici nu trebuie să fie – important este că, pentru susținătorii lui, mai presus de Georgescu politicianul, economistul, ecologistul, criticul social, se află Georgescu omul. Nu este un om perfect, dar este un om, ceea ce adversarii lui nu au fost niciodată și e puțin probabil că vor deveni cîndva.
În unele dintre imaginile din reportajele din presă care relatau despre recentele proteste în favoarea lui Călin Georgescu se poate observa o pancartă pe care scrie „CĂLIN GEORGESCU OMUL LUI DUMNEZEU”. Această convingere nu este inspirată neapărat de susținerea acordată de ÎPS Teodosie, care l-a numit pe Călin Georgescu „mai mult un om al lui Dumnezeu decât un politician […] majoritatea credincioșilor mei îmi împărtășesc aprecierea. Noi credem că domnul Georgescu este un trimis al lui Dumnezeu” (https://hotnews.ro/ips-teodosie-despre-calin-georgescu-noi-credem-ca-este-un-trimis-al-lui-dumnezeu-despre-putin-un-om-al-impacarii-reactia-patriarhiei-1858280)
Spre deosebire de ceilalți politicieni români, Călin Georgescu nu se adresează cetățenilor și societății și nici nu vorbește în numele unor autorități seculare precum statul român sau ordinea geopolitică occidentală. Se adresează oamenilor și poporului în numele neamului și al familiei, adică în categorii care nu au existat în discursul politic și civic de după 1990 decît marcate de conotații negative. Discursul lui pare mai mitologic decît cel pro-occidental doar pentru că este mai personal și mai afectiv, în timp ce mitologia occidentală pare științifică pentru că este mai impersonală, fapt care i-a permis progresul tehnologic și instituțional.
Cu toate acestea, lectura cărților lui ne-ar permite să vedem că, de fapt, Georgescu combină cele două mitologii într-o sinteză cu atît mai imposibilă cu cît le adaugă elemente deopotrivă panteiste și creaționiste. Este greșit să credem că Georgescu refuză progresul și civilizație sub oricare din formele lor. După cum se poate vedea în Cumpăna României, Georgescu deplînge întîrzierea tehnologică și handicapul civilizațional al României, pe care-l atribuie exact influenței ortodoxe bizantine. Georgescu interpretează istoria României într-o cheie seculară mai apropiată de gîndirea istorică materialistă, într-o sinteză economică care împletește două sinteze, cea politic-economică dintre marxism (prin proiectul revoluționar adresat „poporului”), liberalism (prin accentul pus pe drepturile și libertățile individului) și naționalism mistic (prin vocația neamului românesc de a actualiza darurile pregătite de Dumnezeu pentru umanitate), cu cea religioasă dintre creștinism și păgînism despre care am mai scris pînă acum în repetate rînduri. Și tocmai pentru că o astfel de sinteză de sinteze este imposibilă, afirmațiile eronate sunt inevitabile, însă ele sunt depășite atît de Georgescu, cît și de susținătorii lui prin retragerea în cadrul personal al umanității „omului lui Dumnezeu” și în cel al umanității neamului.
Ce rol joacă în această sinteză poporul român? Impresia mea este că rolul lui este cel al ingredientului secret care ar trebui să ține diverse elemente neconciliabile la un loc. Este o rețetă absurdă, care nu va putea reuși decît printr-o minciună, așa cum, după cîteva încercări eșuate de a face tortul aniversar pentru ziua lui Mickey Mouse, Goofy trage o fugă pînă la cofetărie pentru a apărea în ultima clipă cu un tort luat de la „Jiffy Bakery” (https://archive.org/details/mickeys-birthday-party-1942-restored) pe care-l prezintă ca și cum ar fi fost făcut de el. În cele din urmă tortul ajunge în capul lui Mickey și toată lumea rîde pentru umanitatea situației, chiar dacă au rămas fără tort și cu o bucătărie distrusă. În politică însă, riscurile sunt mult mai mari: poți să-ți pierzi și casa, iar brutăria lui Jiffy poate să dispară prin falimentul cauzat de o criză economică severă. Iar în plan religios, lucrurile stau invers: tortul poate fi reușit, economia să prospere, petrecerea memorabilă, dar sufletul mort.
Iată în încheiere cîteva fragmente din cartea lui Călin Georgescu, Cumpăna României (București, Editura Logos, 2014). Aceste pasaje sunt revelatoare prin contradicțiile inevitabile produse de efortul de a unifica concepții atît de diferite, care fac din românul obișnuit victima, complicele și eroul, cauza propriei degradări și totodată agentul mîntuirii sale, a neamului și a lumii. Dar incoerența acestor afirmații este depășită într-un plan sentimental care este public doar pentru că ține de intimitatea mitologică a neamului, unde fiecare dintre cei care-l alcătuiesc caută și se regăsesc în omul adevărat:
„Suntem în continuare priviți ca o țară înapoiată, nesigură social și economic, cu o populație care, deși declarativ a fost cea mai pro-europeană din tot Estul continentului, rămâne volatilă în țeluri, incultă, neinformată, incapabilă să se adapteze valorilor occidentale și păstrează o mentalitate arhaică, mistică, aproape tribală.
După analizele obiective ale specialiștilor, nici una dintre țările devenite membre ale Uniunii în ultimii 20 de ani nu a întâmpinat evenimentul cu mai multă indiferență și cu un mai evident imobilism. Lipsa noastră de reacție, neputința de a înțelege corect șansa de a fi intrat într-o grupare de țări puternice, dezvoltate, sunt patente.” (p. 20)
„[...] distrugerea economiei, haosul social, stagnarea culturală, regresul înregistrat în profesionalizarea și educarea populației (față de perioade ca 1920-1938 sau 1965-1975), irosirea avuției naționale constituie, în primul rând, o vină a societății românești și abia în al doilea rând a clasei politice, care nu face decât să caracterizeze societatea din care provine.” (p. 25)
„Populația României are nostalgia unui regim dictatorial sau măcar „de mână forte“, nefiind câtuși de puțin familiarizată cu democrația. Această stare de spirit nu are legătură cu comunismul, ci cu mileniul de feudalitate bizantină din care România nu a ieșit complet nici astăzi. După aproape două decenii de „democrație originală“, conform tuturor sondajelor de opinie privind încrederea în instituțiile statului, populația României plasează pe primele două locuri, constant, Armata și Biserica. Dar aceste instituții nu sunt nici reprezentative, nici caracteristice pentru un stat democratic, ele nefiind nici măcar incluse pe listă ori în sondaje în cele 26 de state dezvoltate ale lumii!” (p. 34)
„Nu există societate civilă, iar intelectualii se conformează părerilor opiniei publice, în loc să le formeze. Lor le revine o mare responsabilitate deoarece, în fața șocului cultural la întâlnirea cu nivelul real al Occidentului, au preferat refugiul în misticism și „tradiții“ unei adaptări rapide la lumea actuală; […] Este alarmantă exacerbarea misticismului, încurajată de toate instituțiile statului. Populația apelează la mituri și prejudecăți în loc de știință pentru explicarea fenomenelor Universului și chiar soluționarea problemelor cotidiene. Agenția de Strategii Guvernamentale constata, încă din anul 2007, fără să se alarmeze, că 60% din elevii și profesorii din învățământul preuniversitar românesc consideră superstițiile și nu știința principalul lor reper epistemologic – în aceste condiții, orice încercare de modernizare a societății devine superfluă și este perfect explicabil faptul că indicele compozit de inovare al României a fost, în 2006, de 5 ori mai mic decât media UE și avem cea mai șocantă tendință de scădere din toate țările europene.” (p. 35)
„Știți ce spunea Mircea Vulcănescu? Că tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să le impună altora perspectiva lui asupra existenței și că, dacă îl face pe străin să încline spre modul lui de a lua atitudine, aceasta este o cucerire spirituală.” (p. 62)
„Micul producător și gospodăria țărănească tradițională vor fi motorul economic și vor aduce prosperitatea. Iar icoana vie a neamului, satul românesc, va salva țara. Eu mă înclin în fața țăranului român și îi mulțumesc că există, pentru că ține aprinsă flacăra credinței și a speranței. Iar prin el se va reface o Europă întreagă.” (p. 62-63)
„Omul s-a transformat în individ, societatea s-a dezumanizat. Sufletul românesc a fost mutilat – cinstea, bunătatea și simplitatea au ajuns motiv de batjocură, în timp ce agresivitatea, vulgaritatea și prostia sunt nota dominantă. Succesul este măsurat doar în mașina și vila luxoasă deținute. Nu mai contează ce știi să faci și cât pământ poți să lucrezi, așa cum învățasem de la Ion al lui Rebreanu. Acest personaj a existat aievea și încă mai există, el trebuie doar adus la lumină!” (p. 70. Înțelegerea total greșită a caracterului moral al lui Ion a fost semnalată de DJ Gojira în cursul podcastului la care l-a avut ca invitat pe Călin Georgescu https://www.youtube.com/watch?v=cd6lf1aWyi4 de la 1:23 la 1:28).
